La o frână, una din multele frâne bruşte pe care vatmanul le pune în fiecare cursă, bărbatul, care probabil tocmai atunci îşi luase mâna de pe bara de care se ţinea, pur şi simplu se trezeşte zburând spre „vecina“ lui de tramvai. Are loc un contact, unii ar putea spune că nu s-a petrecut mai nimic, alţii – că a fost o lovitură zdravănă.

Femeia se adună uluită şi îi reproşează că mai avea un pic şi o omora. Bărbatul îşi cere scuze. E totuşi foarte mare şi el ştie asta. Se retrage într-un colţ, cu servieta în braţe, fâstâcit. De ce nu s-a ţinut de bare? Unde-i era gându’? Bărbatul nu are nicio explicaţie. Intervine o altă femeie, care tocmai termina de mâncat o merdenea. E însoţită de soţul ei. Se şterge la gură de rămăşiţele merdenelei, îşi scutură hainele şi se introduce în discuţie, atenţionând-o pe femeia „accidentată“ că n-a fost vina omului, a fost vina vatmanului, care pune frâne te miri când.

Se apropie o nouă staţie şi e clar că discuţia dintre cele două nu va mai dura mult timp, căci femeia care a mâncat merdeneaua se pregăteşte să coboare. Totuşi, înainte de a coborî mai are câteva lucruri de spus. „Victima“, la rândul ei, simte că a avut dreptate. În definitiv, ce se făcea dacă o zdrobea cu totul? Mergea cineva cu ea la spital? O ajuta cineva? „În fond, nu suntem toţi datori să ne ţinem de barele astea?“ Întrebarea rămâne fără răspuns, pentru că femeia cu merdeneaua dă din mână a lehaminte şi coboară din tramvai, urmată de soţul ei fără pic de voce.

Chiar atunci se iveşte de nicăieri, ca norocul, un loc liber, pe care bărbatul cu servieta îl ocheşte şi îl ocupă, îndepărtându-se de „scena accidentului“, sperând poate să nu-l vadă nimeni, deşi este destul de mare. Ordinea a fost cumva restabilită. Femeia aproape rănită îşi vede de plasa ei cu roşii, iar povestitorul acestui incident, ei, bine, povestitorul simte că e momentul să meargă mai departe, în căutarea altor poveşti. Aşa că decide să coboare şi el, mai ales că într-un minut chiar va trebui să coboare, pentru că se apropie de casă.

Şi pentru că mereu de la intrarea în staţie până la oprirea efectivă în staţie a tramvaiului 36 mai durează o vreme, povestitorul observă pe un scaun de lângă el un bărbat îmbrăcat în pantaloni de trening şi un tricou foarte mic, deasupra de buric, un tricou care îi pune cetăţeanului în valoare burta în toată splendoarea sa. Individul are cu el o plasă şi o bucată de scândură şi scoate din timp în timp câte un răcnet scurt. Strigătele sunt scoase la intervale din ce în ce mai mici, iar povestitorul aproape că se roagă ca tramvaiul să oprească în sfârşit în staţie înainte ca altceva să se mai petreacă.

La coborâre, bărbatul cu scândura părăseşte şi el tramvaiul, ba chiar îl şi însoţeşte pe povestitor şi îi stă cuminte alături la semafor, aşteptând culoarea verde şi scoţând din timp în timp acelaşi răcnet scurt, însoţit de o rotire a scândurii. La următorul colţ însă căile celor doi se despart, iar povestitorul îşi continuă liniştit drumul spre casă. Înainte de a intra în bloc, el face o oprire la Terasa Fericirii, acolo unde află că „băieţii“ sunt distruşi. Ce mică dramă s-a petrecut?

Se discută despre faptul că Germania s-a făcut de râs şi că acum pleacă nemţoteii, aşa cum pleacă şi bănuţii din unele buzunare şi că sunt multe moduri de a pune un bilet la pariuri fără să-i spui nevestei, ba chiar mai multe bilete, ba chiar zi de zi, dar trebuie să fii şmecher, iar şmecheria cea mai mare e că mai tre’ să şi câştigi din când în când, mama lui de fotbal.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.