Fals jurnal de ieri şi de azi. Viile Cotrocenilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O cercetare recentă, însoţită de acribia cu care Sfântul Calinic de Cernica se făcuse vestit în reconstituirea moşiei străbune a mănăstirii Cernica, iar aceasta, de care vorbim astăzi, datorită unui ierarh tânăr, istoric al Bisericii Ortodoxe şi al domniei fanarioţilor, cunoscut cu deosebire pentru lucrările consacrate Mavrocordaţilor, savant ca şi înaintaşul său (actualul arhiescop al

Râmnicului, I.P.S. dr. Varsanufie), care mă onorează şi mă întinereşte cu prietenia lui, tânărul arhimandrit, stareţul mănăstirii Radu-Vodă, dr. Nectarie, a luminat cu documente vechi faptul că poalele Cotrocenilor, din dreapta, cum stai cu spatele la fostul palat al Cantacuzinilor, au fost proprietate a Bisericii Ortodoxe Române, foste mlaştini, iar după asanarea mlaştinilor au fost sădie cu viţă-de-vie.

- Şi locul pe care se află, azi, casa dumneavoastră aparţinea Bisericii Ordodoxe române şi făcea parte din pomenita vie.

Iată cum am ajuns la amintirea primilor ani ai locuirii mele în Cotroceni, când am descoperit cu o fericită surpriză – e vorba de anii 80 şi de începutul anilor 90 - când la fiecare două trei, case, curţile interioare erau sădite cu trei, patru coarde de viţă-de-vie, spânzurate de zaplazuri sau răsucite în iluzorii bolţi,  şi, astfel, toamna, străzile Cotrocenilor cu nume de doctori vestiţi parfumau cartierul cu mireasma strugurilor copţi şi zdrobiţi, albi şi roşii.

Aşa n-am lipsit şi eu de la această îndeletnicire a orăşenilor, mai ales bunici şi pensionari, care toamna culegeau via şi făceau vinurile vestite, cele roşii, Căpşunică, şi cele albe, pelinii.

Mi-amintesc cum am sădit şi eu viţa-de-vie de la Ogrezeni şi Bolintin în curtea interioară a casei, cum am început şi eu, bunic şi director la Teatrul Mic, să-mi încropesc ”instrumentarul” necesar, împrumutând zdrobitoare şi storcătoare de la vecini, câte după-amieze şi seri am stat lângă ei la poveşti, care făceau din Cotroceni o oază de fericită şi, spun eu cu admiraţie, teatrală ruralitate.

Am intrat în Cotroceni la începutul anilor 80, după ce, înainte îmi făcusem o parte din adolescenţă şi primă tinereţe pe strada Costache Negri, la numărul 16, un conac vechi bucureştean cu grădină şi viţă-de-vie, în gazdă la sora tatălui meu, măritată cu un polovrăgean, amândoi institutori la celebra şcoală Cuibul cu barză. Şi, astfel, după ani şi ani, am revenit nostalgic în Cotroceni, locuitor de sine stătător şi nu pot uita prietenia care-i unea pe orăşenii viticultori şi vinificatori, prieteniile, viaţa Cotrocenilor şi prăvăliile mărunte care spuzeau străduţele cu mici croitori, cizmari, ceasornicari şi meşteri, mici meseriaşi şi, într-o cămăruţă, o librărie ca o jucărie, cu creioane şi caiete şi cărţi, peste drum de casa mea şi un fermecător magazin de mercerie. Nu mai spun că străzile erau pline de glasurile copiilor, elevi la exigenta Şcoală 150. Toţi ne cunoşteam şi ne recunoşteam ca şi când am fi fost necontenit într-un vis slătiorean.

Istoria, aşa cum a fost, a trecut ca un vârtej peste farmecul Cotrocenilor din care n-a mai rămas astăzi decât nostalgia unui tărâm fermecat.

O grabă a timpului şi-a pus pecetea înstrăinării şi însingurării peste fermecătorul cartier, fostă proprietate a Bisericii noastre ortodoxe, încă de pe timpul învăţatului domnitor Alexandru al II-lea Mircea şi al soţiei sale la fel de învăţată, Ecaterina Salvaresso, ctitorii palatului din faţa bisericii Mănăstirii Radu-Vodă.

Mă recunosc nostalgic  şi mă gândesc că în bisericuţa Elefterie vechi din această parte a oraşului cu foste vii se află, cu numele lor trecute pe spătar, jilţurile enoriaşilor Liviu şi Fanny Rebreanu! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite