Locul acesta a renăscut în ultimii ani prin generozitatea familiei Löwendal-Dănilă, care a investit într-un proiect de restaurare dar şi în amenajarea unui cadru adecvat pentru colecţia de artă moştenită sau achiziţionată.

Istoria domeniului de la Manasia, judeţul Ialomiţa include un moment deosebit de important la cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Bulgar la origine, Ivan/Ioan N. Hagienoff (?-1919) devine moşier la Manasia (cunoscută şi sub numele de Ulniţi şi Gîrbova), jud. Ialomiţa, cumpărând în 1/13 iulie 1880 proprietatea prinţului sârb Milan IV Obrenovici. În 1891 suprafaţa moşiei era de 6929 pogoane şi 10 prăjini din care 1249 pogoane erau acoperite de pădure iar restul era teren cultivabil. Hagienoff era căsătorit din 1875 cu franţuzoaica Claire Dullermef şi se cunoaşte doar un fiu, Nicolae I. Hagienoff (?-1976).

Studiind dosarul ipotecar de la Creditul Funciar Rural (Sursa: S.A.N.I.C., fond C.F.R., dosar 1442) constatăm că între 1887-1902 Hagienoff a luat sume cuprinse între 150000-500000 lei de la bancherul bulgar Euloghie Gheorghieff, Societatea de asigurare "Dacia-România" si societatea de credit amintită anterior, garantând cu proprietatea funciară.

În perioada 1899-1900 familia Ioan şi Claire N. Hagienoff ridică noul conac, după planurile unui arhitect elveţian, nenumit şi uitat astăzi. Aşa cum putem intui din istoria zbuciumată a domeniilor funciare şi industriale, multe arhive private au fost distruse iar până la noi au ajuns mult prea puţine nume de arhitecţi străini implicaţi în proiectarea conacelor. În trecut nu se cereau autorizaţii de construcţie pentru reşedinţele extraurbane şi în multe cazuri proprietarii lucrau cu forţa de muncă local. Totuşi faptul că în ţara noastră, în acea perioadă, erau doar trei arhitecţi elveţieni binecunoscuţi (Louis Pierre Blanc, John Elisée Berthet şi Henri Suskind), ne uşurează mult investigaţia în căutarea de indicii în favoarea lui Berthet.

De-a lungul timpului membrii familiei Hagienoff au fost foarte implicaţi în viaţa sătenilor şi a locuitorilor din zonă, dăruindu-le grădiniţă, şcoală, primărie, monument al eroilor şi dezvoltând o afacere de succes prin care au creat locuri de muncă.

La sfârşitul anului 1912 Ion N. Hagienoff doreşte să beneficieze de legea prin care se încuraja industria naţională şi înfiinţează o fabrică de ţigle şi cărămizi pe moşia sa de la Manasia, jud. Ialomiţa. În arhiva Ministerului Industriei şi Comerţului aflăm câteva informaţii şi despre fabrica Hagienoff: înfiinţată la Manasia avea 100 de angajaţi din care 80 români. Proprietarul adusese tehnologie din Konstanz, brevetată însă de elveţianul Jacob Buehrer, ajungând să producă 5-6 milioane de bucăţi pe an. Fiul Nicolae I. Hagienoff se va asocia în 1926-1931 cu alt producător, Ferdinand Kosca iar afacerea a putut fi dezvoltată până la venirea comuniştilor. (Sursa: S.A.N.I.C., fond M.I.C., materiale de construcţii, dosare 31 şi 34, microrola 408)

Averea

Şi totuşi este interesant să aflăm cum a făcut avere pentru a realiza toate acestea la Manasia. Lucru puţin ştiut astăzi, dar încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea Hagienoff a fost implicat în exploatările petroliere de pe Valea Prahovei. Studiind publicaţiile economice ale vremii aflăm că la începutul anului 1906 Hagienoff şi asociatul Mih. Câmpeanu - împreună având deja instalaţii petroliere la Câmpina şi o fabrică de petrol “Helios” la Cernavodă - constituie societatea petroliferă pe acţiuni “Traian” la care îi vor coopta şi pe bancherul Aristide Blank, pe Constantin Câmpeanu, Toma Câmpeanu, S. Herzog, Ioniţă Stematiu şi Banca Marmorosch Blank. Se avea în vedere exploatarea şi dezvoltarea industrială a concesiunilor de la Câmpina, Poiana, Teleaga, Grîuşor şi Buştenari, Cernavodă. Noua societate constituită dispunea de un capital social de 5 milioane lei. (Sursa: România economică, anul VIII, no. 6, 5/18 februarie 1906) Sperăm ca cercetarea ulterioară să scoată la lumină mai multe informaţii despre afacerile lui Hagienoff.


Adrese bucureştene

Contractele ipotecare amintite anterior indicau de fiecare dată şi adresa bucureşteană a lui Hagienoff: în 1891 era în str. Occidentului nr. 38, în 1894 menţionează str. Ţărani nr. 7, în 1898 îl găsim în str. Dorobanţilor nr. 18, iar în 1902 apar chiar două adrese, str. Caimatei nr. 4 şi str. Sfinţilor nr. 65.

Identificarea mai multor dosare de autorizaţii referitoare la proprietăţile familiei Hagienoff din Bucureşti ne conduc la dovezi documentare că arhitectul elveţian J. E. Berthet a lucrat pentru Hagienoff şi că relaţia cu familia de origine bulgară a fost una de durată.


În 5 martie 1910 depune cerere pentru o casă de locuit în str. Boteanu, lângă Biserică (astăzi la nr. 6). În septembrie 1910 este solicitată autorizaţia pentru o împrejmuire de fier, pe soclu de piatră. Nu ştim dacă Hagienoff a locuit vreodată în această casă, dar din 1914 îl găsim aici pe dr. St. Nicolau. (Sursa: S.M.B.A.N., fond P.M.B. Tehnic, dosar 266/1910)

Casa Hagienoff din str. Boteanu nr. 6 (Foto: Oana Marinache, 2021)

În 3 iunie 1911 Berthet depune o cerere de construcţie a unei clădiri de mici dimensiuni, pentru a adăposti un rezervoar de apă.  Proprietatea îi aparţinea tot lui Ion Hagienoff şi se afla în Şoseaua Viilor nr. 32, unde tocmai fusese un incendiu la depozitul său de lemne de foc. (Sursa: Idem, dosar 517/1911)

Un teren viran din fosta stradă Esculap nr. 6, care a aparţinut lui I. N. Hagienoff (?-1919) până în 1911,  este divizat şi aici vor apărea două case.

Inginerul Just. D. Teişanu construieşte primul o casă, o magazie şi împrejmuirea în strada Esculap 6, azi Ctin. Stahi nr. 8. Casa a avut subsol parţial, parter de 112 m.p. şi un etaj parţial de 77 m.p. Berthet a optat pentru faţade destul de sobre, clasicizante, singurul element de decoraţie fiind un panou floral aproape de cornişă. (Sursa: Idem, dosar 365/1911)

În partea dreaptă a proprietăţii inginerului Teişanu, pe cealaltă parte a terenului Hagienoff, se va ridica în 1912 casa inginerului Constantin Răileanu, care a colaborat cu arh. Paul Smărăndescu. (Sursa: Idem, dosar 381/1912, str. Esculap nr. 6, azi Ctin. Stahi nr. 6)

Asemănări stilistice

Dincolo de autorizaţiile prezentate mai sus, un ultim argument ar fi cel stilistic. Conacul de la Manasia a fost ridicat în 1899-1900 în stil neoclasic, prezentând un corp principal, orizontal iar în partea dreaptă un volum vertical, un turn cu o fleşă. Printre lucrările certe ale lui Berthet, documentate de autorizaţiile din 1894, regăsim alte două exemple foarte asemănătoare.

Prima asemănare pe care o constatăm este cu reşedinţa Isac D. Benzal din str. Gramont nr. 25 (azi clădirea ruinată a grădiniţei de copii a Primăriei Sectorului 4). Proprietarul de odinioară era unul dintre fraţii Benzal de la o casă de schimb de pe str. Lipscani; om cu o situaţie economică destul de mare, a cumpărat terenuri chiar lângă parcelatorul elveţian Gustav A. Suter, ridicându-şi casa după proiectul lui Berthet. Deşi de proporţii mult mai mici în comparaţie cu conacul de la Manasia, asemănarea este evidentă, acelaşi corp orizontal şi turn care imprimă monumentalitate proprietăţii.

În acelaşi an, Berthet mai proiectează o casă pentru Ignatz Haiman(n), de profesie librar şi editor. Amplasată pe fosta str. Dionisie nr. 94 (azi în Piaţa Alex. Lahovary nr. 3), foarte retrasă din aliniere, prezintă aceleaşi elemente decorative precum conacul de la Manasia.

Cum aceste două lucrări semnate de Berthet o proced pe cea de la Manasia, pot constitui argumente în favoarea atribuirii. Arhitectul Berthet a fost destul de versatil, în cariera sa românească, începută în 1882, observându-se adesea schimbări stilistice: dacă la început a fost adeptul Neorenaşterii franceze, are şi exemple romantice de factură neogotică, lucrări neoclasice, reşedinţe eclectice.

Extras din monografia "John Elisée Berthet, eleganţa La Belle Époque" în curs de apariţie la Editura Istoria Artei. Articolul extins apare astăzi, 31 iulie, cu ocazia împlinirii a 170 de ani de la naşterea arhitectului elveţian J.E. Berthet (1851-?).