Dragă Robică

Am văzut că se poartă scrisorile publice (toată lumea le scrie în zilele noastre, practic de pe strada mea eu mai rămăsesem să fac asta). Drept urmare vreau să-ţi spun că iniţial am cumpărat biletul la concertul tău din inerţie (stau în Bucureşti şi, neavând o viaţă a mea, niciodată nu am timp să merg la concertele mai mici, aşa că mă consolez cu câte un eveniment din ăsta mai mare şi mai rar).

Trebuie să-ţi mai mărturisesc că din primăvară, de când am cumpărat biletul, şi până înainte de concert, nu m-am gândit mai mult de trei secunde la tine.

Apoi, azi, când am ajuns la lucru, m-a lovit entuziasmul ca o locomotivă a binelui. Mi-am amintit că în 1995, când a apărut melodia „Back for good“, eu aveam 10 ani, stăteam în Severin şi ascultam muzică la Radio Galaxy. Fredonam melodia zi şi noapte şi, dintre toţi băieţii din trupă, tu erai preferatul meu, Robică. Erai cel mai şmecher, Robică, aşa cum stăteai tu în ploaie, cu haina de blană pe tine şi cu ochelarii de soare pe figură, ca şi cum ai fi condus lumea. Erai cool, Robică, doar că nu ştiam eu cuvântul cool. La mine în oraş, echivalentul nouăzecist al lui „cool“ era „ciumeg“ sau „mişto“.

Îţi mai spun ceva, Robică: atunci când s-a rupt Take That io am pariat pe tine, aşa cum am pariat pe Nick Carter atunci când s-au despărţit cei de la Backstreet Boys (da, Robică, am fost un copilaş care a crescut în cartierul Aluniş, adică multă muzică proastă şi o fărâmă de muzică genială, noroc cu fărâma asta din urmă, că altfel cine ştie ce s-ar fi ales de mine).

Auzi, Robică, ştii care e faza? Acum mulţi ani, într-o vacanţă de vară, am stat o săptămână întreagă şi am ascultat numai „The Road to Mandalay“. Mi-a plăcut în special versul „No more dragons left to slay“ („Nu au mai rămas dragoni de măcelărit“). Nu ştiu de ce, dar mi se părea că suna bine şi trist că s-au terminat dragonii. În rest, nu am făcut mari obsesii pentru tine. Şi în ziua de azi mă mai entuziasmez un pic la „Supreme“ („All the best women are married, all the handsome men are gay“/ „Toate femeile bune sunt căsătorite, toţi bărbaţii frumoşi sunt gay“) şi mă mai emoţionez la „Me and my monkey“ (din cauza singurătăţii ipotetice din toţi oamenii, cu sau fără maimuţe). 

Robică, nu ştiu dacă mă scot sau nu cu treaba asta, dar niciodată n-am fost o fană a pieselor „Eternity“, „Angels“ sau „Feel“, mi s-au părut mereu melodii prea „de fete“ şi aş fi vrut să fii mai nervos un pic, mai „bagabont“, aşa cam ca în „Come Undone“ (ştii tu, în clipul ăla în care mergeai în chiloţi prin vilă dimineaţa, printre zecile de fete care dormeau dezbrăcate din cadă până în piscină).

Uite care-i treaba, Robică. Pe scurt în scrisoarea asta am vrut să-ţi spun ceva care de fapt este evident. Nu-s interesată de cât de fain va fi show-ul tău şi nici nu am bilete pe rândul din faţă. Mă deranjează că o să cânte Delia întâi, dar ştii ce?, o să vin mai târziu. Ideea e că nici măcar nu prea vin pentru tine la concert. Ci pentru că muzica ta îmi aduce aminte de adolescenţă. Şi mi-am dat seama în dimineaţa asta că am avut o adolescenţă taaaaare mişto, Robică. M-I-Ş-T-O! Abia aştept să mă întâlnesc cu ea! Partea proastă e că vremea aia s-a dus. Partea bună e că, slavă Domnului, nu am terminat de măcelărit toţi dragonii!