Nu-i foarte clar de unde a-nceput totul, cert e că într-o zi, acum câteva săptămâni, când m-am întors din concediu, am găsit gunoiul acolo. Era ca şi cum cineva furase un tomberon, îl adusese la marginea oraşului ca să-l răvăşească, să-l verifice, luase ce-i trebuise şi abandonase restul deşeurilor. Ca să ne facem o idee, staţia Şoseaua Fabrica de Glucoză, aflată în zona Pipera, în Sectorul 2 al capitalei, e loc care cu greu a semănat vreodată a staţie. Buruienile cresc pe unde apucă (ambrozie şi toţi fraţii ei mai puţin celebri), nu există un refugiu care să te păzească în vreun fel de viscolul iernii, asfaltul e distrus, nu există un bec care să te încurajeze seara, deci are tot ce-i trebuie. E un loc drăguţ, unde nu ai vrea să te afli. Pentru nici un motiv. Din lume.

Anul acesta, primăria a montat în staţie o bancă metalică. S-a trecut practic într-un nou secol de tehnologie. Banca nu e prevăzută cu lateralele unui refugiu normal, are un acoperiş îngust (foarte îngust, care nu te poate feri nici de ploaie, nici de vânt, nici de soare, nici de ninsoare) şi a fost montată, desigur, doar pe un sens de mers. Cam astea au fost îmbunătăţirile aduse în ultimul secol şi probabil ar trebui să ne mulţumim cu ele.

Totuşi săptămânile astea mi-a venit o idee nebunească. Ce-ar fi dacă primăria ar monta în această staţie un coş de gunoi? Ştiu, sună absurd, sună aproape imposibil de realizat şi nerecunoscător, ca să nu mai vorbim cât de ciudat sună continuarea: după ce e adus coşul de gunoi în staţie, ce-ar fi dacă cineva ar şi trece din când în când, măcar lunar, dacă nu săptămânal, ca să îl golească? Fără supărare, dar nu cred că altcineva în afară de vânt şi de ploaie a curăţat vreodată (în sensul că vreodată pe lumea asta) această zonă totuşi frecventată de umanoizi.

Tot săptămânile astea am stat şi m-am gândit – trec prin staţia asta de vreo cinci ani. A fost vreodată un coş de gunoi acolo? Ce s-a ales de el? Un suport metalic al unui fost coş ştiu sigur că a fost, după care a dispărut, logic, de metal fiind, dar nu ştiu prin ce deceniu o fi fost îndepărtat de acolo şi coşul în sine.

Revenind la gunoaiele abandonate fix lângă staţie, mi-am făcut tot felul de socoteli de când am început să le admir. În primul rând, dacă tot sunt aşa deşteaptă, de ce naibii nu pun eu mâna să strâng gunoiul şi să-l iau acasă, de exemplu? Păi dacă fac asta înseamnă că poate primăria unei capitale europene nu va afla niciodată că într-un colţ de oraş gunoaiele se adună mormane pentru că nu există tomberon, pentru că nu există oameni care să cureţe zona şi pentru că, desigur, alţi umanoizi au decis că e bine să pună bazele unei noi gropi de gunoi.

Aşa că deocamdată nu am de gând să intervin în destinul bietului gunoi, ci doar să mă holbez la el şi la oamenii care trec pe lângă şi care uneori, în drumul lor, mai aruncă şi ei o sticluţă goală de suculeţ, că unde e un maldăr de gunoaie ce mai contează încă o sticlă. Mă rog, asta în speranţa că nu facem cu toţii hepatită, dar având în vedere că suntem trecuţi prin tramvaiul 36 e greu de crezut că am putea păţi ceva, pentru că în atâţia ani organismul dezvoltă rezistenţă la mizerie.
 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.