Bărbatul cu căciulă neagră, să-l numim Gelu, deşi numele lui ar putea fi oricare altul, aşadar Gelu sfidează dimineaţa friguroasă direct de la Terasa Fericirii, din Pantelimon, acolo unde stă la o bere şi la o cinzeacă alături de doi prieteni. Pe al patrulea scaun de la masă stau plasele tuturor, pentru că toţi trei au fost trimişi, desigur, la cumpărături, de către neveste, şi toţi vor motiva că a fost coadă sâmbătă dimineaţă la magazin.

“Deci ce văd eu când deschid televizorul? Văd aşa, pot să număr pe degete, văd paaaarlamentarii care şi-au votat nu ştiu ce pensii speciale, văd că nu mai e voie să fumezi în cârciumă, văd că tiriştii şi taximetriştii încurcă circulaţia, văd că taaaaaxele au crescut, văd că la ciobani le iau câinii de la stână. Păi cum să le ia, nenică, bieţii câini de la stână? Păi şi ce o să facă cu ei? O să-i împuşte acolo, pe loc? Păi io zic aşa, la miiiine, dacă vine cineva să bată la uşă şi să zică <<Gata, de mâine nu mai ai voie cu Pichi în apartament. Dă-o încoa să o împuşcăm>>, păi io pentru Pichi fac moarte de om, fac terorism pentru Pichi. Cum să mi-o ia pe Pichi? Aşa şi oamenii ăia. Deci dacă deschid televizorul îmi creşte tensiunea în fiecare seară”, spune Gelu şi mai bea o gură.

“Buuun, închid televizorul, iar o aud pe nevasă-mea: taca-taca, taca-taca, taca-taca, taca-taca. Zic să nu mă enervez şi mai tare că iar mă ia stresu, o întreb: <<Spune şi tu, crezi că poate Cioloş ăsta să facă ceva?>>. Dar n-am cu cine, ea o ţine cu ale ei: taca-taca, taca-taca. Buuun, deci am iniţiat o discuţie, nu am avut cu cine. Mă opresc, stau pe canapea cu Pichi în braţe. Îi ascult pe noii vecini cum vorbesc tare, ca ţăranii. Vor să spargă un perete, mă gândesc: oare administratoru` ştie că ăştia vor să spargă un perete? Păi dacă spargi un perete fără autorizaţie nu cade blocu` pe noi? Păi ce-ar fi dacă ne-am sparge fiecare câte un perete?”.

Ceilaţi bărbaţi dau din cap în tăcere. Gelu soarbe ultima gură şi se ridică. Le mai aruncă totuşi câteva vorbe, pe picior de plecare. “Ultima: vine fi-miu şi mă întreabă ce-i iau de Crăciun. Păi băăăăă, îi zic, mie tăticu` nu mi-a luat nimic niciodată, nu aveam bani nici să trecem strada! Trebuia să muncim toţi. Iar el zice: <<Hai că ştiu că ai luat salariul!>>. Ştiţi ce i-am spus? I-am zis: <<Când o să afli tu cum poate un om să se cace bani, atunci să-mi iei tu mie un cadou!>>”.

Ceilalţi doi bărbaţi rămaşi singuri la masă îşi freacă mâinile de frig. Unul din ei, cu căciulă verde, să-l numim Gore, deşi numele lui ar putea fi oricare altul, aşadar Gore se uită la berea în care au mai rămas două guri şi dă din umeri. “Ce, mă, Gore, şi tu eşti stresat de sărbători?”, întreabă celălalt, abţinându-se să nu râdă. “Nu, bre, dar stau aşa şi mă mir ce chestie!”. “Ce chestie, bă?”. “Uite aşa, ce chestie, cum vorbesc femeile astea aceeaşi limbă!”. “Cum adică, bă?”. “Păi şi io când mă duc acasă tot numai` asta aud: taca-taca, taca-taca, taca-taca, taca-taca!”.

Un val de râs zguduie Terasa Fericirii, bulevardul, Pantelimonul, încet-încet se extinde spre Titan şi Vitan, hohotele cuprind tot estul oraşului, trec prin Berceni, Ferentari şi Drumul Taberei, ajung în Militari, continuă pe falia Crângaşi-Giuleşti-Primăverii, se extind simultan spre Bucureştii Noi şi spre Floreasca, apoi ating Băneasa, într-o ultimă zvâcnire. În această dimineaţă rece de decembrie, hohotele de râs lovesc tot Bucureştiul.