CFR, un coşmar înainte de Paşte

Redistribuirea locurilor inexistente FOTO Lavinia Bălulescu

Bine că m-am trezit eu înainte de Paşte să mă duc acasă cu trenul. Pe bune acum, cât de începător să fii ca să nu ştii că a merge cu trenul în România de sărbători este echivalentul unui dezastru?

Mi-am dat seama recent că sunt oameni în ţara asta care nu au mai mers cu trenul de pe vremea lui Ceauşescu, aşa cum sunt oameni care merg frecvent, dar au impresia că aşa trebuie să fie lucrurile, că aşa trebuie să decurgă o călătorie cu trenul într-o lume normală. Pe primii îi felicit, iar celor din a doua categorie le transmit că a merge cu trenul în Ungaria, de exemplu, e o adevărată plăcere (nu mai vorbesc de trenurile alea supersonice din alte ţări), este o minunăţie şi este ceva incomparabil cu experienţa de care au parte călătorii din România.

Înainte de a vă împărtăşi situaţia banală de care am avut parte, să trecem rapid prin explicaţiile pentru care merg cu trenul: nu am carnet de conducere, este vina mea, ultima mea vară liberă, cea dintre anii trei şi patru, am ars-o aiurea în loc să pun mâna să dau examen de conducere şi acum, când nu mai am timp, suport consecinţele.

Să revenim acum la coşmarul meu. Mi-am luat bilet, asta e fost greşeala cu numărul unu. M-am dus mai devreme la gară, ca o tocilară, asta ca să fiu sigură că prind loc (?!), greşeala doi. Am pierdut vreo juma de oră prin mizeria din Gara de Nord, ba chiar am asistat şi la o mică dramă: lacrimile unei vânzătoare, după ce două doamne i-au furat doi ciorchini de banane şi au dispărut în noapte. M-am dus apoi la Subway să-mi iau un sandviş şi am observat prea târziu că nenea care mă servea era răcit la limita vieţii cu moartea, congestionat, îi curgeau ochii, nasul, tuşea, dar tot împărţea ardeiul gras în toate sandvişurile care-i treceau prin mâini (o să trec rapid peste acest episod şi o să păstrez sub tăcere ce am făcut cu sandvişul după ce l-am plătit, dar de mâncat nu l-am mâncat, căci sunt ipohondră).

Bun, ajung la tren. Era seara, ora 22, şi urma să ajung la destinaţie peste 5 ore, la 3 dimineaţa. Mă aştepta un drum încântător.

De prisos să descriu aglomeraţia din vinerea patimilor. Să zicem doar că era ca şi cum ar fi fost un fel de sfârşit al lumii. I-am lăsat pe toţi să urce în tren, pentru că aveam bilet, nu? Apoi lucrurile au fost simple: locul meu, locul 101, nu exista în tren. Pur şi simplu nu exista scaunul 101. Mi-am zis la început că am luat-o razna, că dintr-un călător profesionist care sunt m-am transformat într-un diletant, un om cum sunt cei care se urcă aiurea undeva într-un tren şi apoi încep să întrebe unde sunt trecute numerele scaunelor şi în ce direcţie merge trenul, timp în care lovesc pe toată lumea cu bagajele. Dar aveam dreptate: numărul 101 pur şi simplu nu exista.

Am stat cuminte şi am aşteptat să vină Naşul, eu şi o mulţime de oameni, toţi nervoşi, toţi cu bagaje de la cer la pământ, toţi plătitori de bilet şi toţi fără de loc. Când l-am văzut pe Sfântul Naş întrând în bou-vagon (după vreo 15 minute de la plecare, a aşteptat probabil să se liniştească spiritele), am ştiut cu toţii ce urma. Naşul avea o listă în mână: “Din cauza unor probleme, trebuie să repartizăm altfel locurile. 101 trece la 97, 104 trece la 83, 97 trece la 78”. Lista a continuat. Pentru a vă face o idee clară, imaginaţi-vă un vagon plin ochi cu oameni, care pe jos, care în picioare, toţi împingându-se unii în alţii, târând bagaje imense, înjurând, protestând, ameninţând. O femeie a început să plângă, voia să stea lângă soţ şi plătise pentru asta. Naşul i-a spus să facă reclamaţie dacă nu-i convine. 

Un nene care încerca să calmeze lucrurile ne-a spus un citat pe care îl ştia dintr-un manual de management: “Nu lăsa amintirile să te strângă de gât”. Ca o paranteză, Naşul şi-a activat scutul invizibil şi nu a fost atins de nicio sudalmă, probabil aşa reuşeşte el să supravieţuiască zi de zi, mai ales că îl mai aşteptau alte 8 vagoane în care trebuia să aplice acelaşi procedeu.

În rest, seara a trecut repede, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Nimeni nu a venit să ne ceară scuze, iar la destinaţie am ajus aproape de 5 dimineata, cu doua ore intarziere, fără să vină măcar cineva să ne explice de ce mergem cu un kilometru la oră. O altă mică problemă a fost că la cele două wc-uri din vagon apa nu se trăgea, nu aveau lumină şi erau o adevărată bombă ecologică, iar de trecut în următoarele vagoane nu puteai, pentru că uşile erau blocate, blocate ca şi rinichii noştri, dar cine mai pune toate chestiile astea la socoteală?

Ca idee, la destinaţie trenul s-a dovedit prea lung şi gara prea scurtă, aşa că noi, cei din vagonul 9, am coborât în câmp, în ploaie, şi am mers pe jos, prin iarbă, în şir indian, printre vagoane, la 5 dimineaţa, în timp ce gara se vedea undeva în depărtare, precum promisiunea vieţii de după moarte. Ne-au atacat şi doi câini adăpostiţi pe câmp, dar ne-am apărat cu umbrelele. Important e că am ajuns totuşi vii acasă.