Cele mai înfricoşătoare mituri urbane din Bucureşti. Orfelinatul bântuit din Centrul Istoric şi plăcinta cu carne de om

Cele mai înfricoşătoare mituri urbane din Bucureşti. Orfelinatul bântuit din Centrul Istoric şi plăcinta cu carne de om

Cele mai multe mituri urbane provin din Centrul Istoric al Capitalei. FOTO Adevărul

Fiecare oraş din România se poate lăuda cu legendele sale urbane izvorâte din adevăruri istorice şi transmise mai departe în fel şi chip prin viu grai. În Capitală, cele mai multe legende provin din Centrul Istoric, considerat kilometrul zero al legendelor urbane.

Ştiri pe aceeaşi temă

Centrul Vechi este presărat la tot pasul cu tunele, spărturi sau simple intrări în vechile pivniţe domneşti ce duc mai mult sau mai puţin într-un loc secret. Toată lumea susţine că are idee unde duc aceste intrări „secrete” sau în cel mai rău caz, un prieten ştie cu siguranţă mai multe despre acel loc.

Cu toate că mitul nu este altceva decât o relatare fabuloasă care susţine existenţa altei lumi şi care implică îngeri sau demoni, aceasta poate stârni de multe ori isterie în rândul societăţii.

Orfelinatul bântuit din Centrul Vechi

De-a lungul anilor au apărut o serie de poveşti despre demonii şi fantomele care apar în casele  abandonate sau rămase fără proprietari din Centrul Istoric. O astfel de casă, care odinioară a fost orfelinat se află chiar pe celebra stradă Franceză, presărată cu terase şi cluburi. Legenda spune că în acest imobil, aflat la numărul 13, este bântuit de nici mai mult, nici mai puţin de 203 spirite de copii.

În orfelinatul de pe strada Franceză erau aduşi copiii străzii, chiar de către proprietar, pe nume Stavrache Hagi-Orman despre care nici până în prezent nu se ştie mare lucru. Acesta  ţinea copiii în condiţii greu de imaginat, fără apă şi fără mâncare.

Cei mai vechi locuitori din Centrul Vechi susţin că nu de puţine ori au auzit glasul copiilor care strigă „Apăăă, vrem apăăă!”, cu toate că cei mai mulţi petrecăreţi care frecventează zona refuză să creadă asemenea poveşti.

Puţin mai departe de strada Franceză, mai exact la câţiva paşi de Curtea Veche, undeva în spatele fostei Pieţe de Flori, o altă poveste demnă de romanele de groază se află sub crucea care marchează existenţa fostei Biserici „Sfântul Anton”, cunoscută de cei mai bătrâni şi sub denumirea de Biserica Puşcăriei, unde la data de 23 martie 1847 a avut loc un incendiu ce a distrus şi alte clădiri din zonă.

Legenda spune că, într-o seară liniştită când credincioşii se aflau la slujbă, biserica a fost brusc cuprinsă de flăcări. Trupurile zecilor de oameni arşi care se aflau  în biserică au fost îngropate într-o groapă comună, peste care acum se află grădiniţa din spatele Pieţei cu Flori. Se spune că la capătul uriaşului mormânt a fost pusă o cruce, pe care acum este gravat un mesaj ce atestă existenţa bisericii.

„Conceptul de mit urban nu este foarte ştiinţific. De cele mai multe ori, este lansat în media şi preluat pentru că are priză la public. Este normal ca în fiecare comunitate să se dezvolte astfel de poveşti care sunt mai mult o chestiune de etichetă. De obicei, aceste mituri urbane derivă din comportamentul deviant al unor indivizi şi din lipsa de informare”, explică sociologul Alfred Bulai.

Plăcinta făcută după o reţetă neobişnuită

Tot în zona Centrului Vechi circulă legenda plăcintei făcute din carne om. Aceasta a apărut în perioada interbelică şi a fost reluată până în anii '80, atunci când morga Institutului de Medicină Legală din Centrul Bucureştiului a fost demolată pentru a face loc actualului complex Unirea.

Se spune că prin anii '20, în zona Hanului lui Manuc, ar fi existat o celebră plăcintărie, iar recomandarea casei era chiar „plăcinta cu carne”, făcută după o reţetă secretă, care ar fi avut la bază carnea de om.

Diferite variante ale mitului susţin că, în apropierea plăcintăriei, undeva în Hanul lui Manuc era amplasată o toaletă publică, iar cei care îndrăzneau să intre acolo cădeau printr-o trapă montată în podeaua toaletei fix într-un beci. Odată ajunşi în pivniţă, clienţii erau la rândul lor transformaţi în materie primă pentru plăcintă.

Mitul a supravieţuit până în jurul anului 1980, atunci când se spunea că la Restaurantul Budapesta se servea carne şi ficat de om. Şi pentru ca mitul să fie cât mai relevant, oamenii susţineau că materia primă era furnizată chiar de la morga Institutului Naţional de Medicină Legală.

Sociologii susţin că miturile provin din lipsa de informare a publicului, mai ales în timpul perioadei comuniste, atunci când accesul la radio şi televizor era limitat.

„Cele mai multe mituri sau poveşti urbane provin din perioada comunistă, pentru că oamenii duceau o viaţă destul de liniştită, iar informaţiile cu privire la unele incidente care se produceau în societate se transmiteau de la om la om. Poveştile de groază sunt permanente şi provin în funcţie de evenimentele care se produc în rândul societăţii, aşa cum avem, recent, cazul omului care înţepa femei în tramvaiul 41. Să nu credeţi că acest mit nu a existat şi în timpul lui Ceauşescu circulau zvonuri cu privire la acest tip de comportament, care din când în când este reînviat”, adaugă sociologul Alfred Bulai.

Mănăstirea Chiajna, lăcaşul de cult nesfinţit

În jurul lăcaşului ridicat pe vremea domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni s-au ţesut, în timp, o serie de poveşti cutremurătoare. Una dintre cele mai vechi legende spune că în jurul anului 1800, o epidemie de ciumă a lovit aşezările din zonă. Mai mult, chiar şi mitropolitul Ţării Româneşti de la acea vreme, Cozma, ar fi fost răpus de teribila epidemie, chiar sub acoperişul bisericii pe care o slujea.

Potrivit poveştilor din popor, biserica nu a fost niciodată sfinţită, iar preoţii nu au slujit niciodată acolo, pentru că  mănăstirea ar fi încăput pe mâinile turcilor, în timpul invaziilor otomane.

Locuitorii din zonă au tot auzit de-a lungul anilor de crimel odioase petrecute în apropierea lăcaşului de cult, de poveştile cu fantome şi umbre ciudate. Ei aruncă vina pe o altă legendă care spune că blestemele au început să apară din momentul în care clopotul bisericii a fost coborât din turlă şi aruncat în apa Dâmboviţei, de frica otomanilor. Însă, alţi localnici spun că, de fapt, clopotul a fost furat după ce a fost coborât din turlă, nicidecum aruncat în apă.

citeste totul despre: