Ce lipseşte de la Terasa Fericirii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Caut nişte fotografii cu Terasa Fericirii. Am răscolit toate folderele, bucată cu bucată, şi am găsit terasa în toată splendoarea ei, de-a lungul anotimpurilor. Ba e bătută de vânturi şi plină de frunze uscate, ba e ascunsă sub zăpadă, ba e plină de oameni, umbrelele sunt ba deschise, ba închise, ba pare un spaţiu imens, ba o curte interioară măruntă, în care încap câteva suflete şi o ladă de bere.

Caut fotografiile cu Terasa Fericirii şi în tot procesul acesta găsesc de fapt altceva. Chipurile oamenilor dragi. Sunt stocaţi atât la mine în cap, cât şi într-un hard extern. Oamenii pe care poţi să îi suni oricând şi oamenii cu care nu vei mai vorbi niciodată. Pisicile care au existat şi pe care le-a călcat cândva maşina, curtea explodată de flori, care va fi la fel şi în primăvara următoare, oameni pe o bancă, sperând că vor sta acolo pentru totdeauna, la fel de fericiţi. Cineva pune pe cap altcuiva o pălărie verde. Râdem. Mulţi oameni râd când ştiu că li se fac fotografii, iar de plâns nu-i prea vedem, acolo ne vedem singuri în oglindă, ca şi cum chiar am fi unicii oameni de pe planetă în stare să facă aşa ceva.

Avem feţe senine. Vrem să ne ţină minte viitorul întregi la chip, vrem să-şi amintească strănepoţii despre noi ca despre nişte tipi cool, pe care nimic nu putea să-i atingă, nişte şmecheri pentru totdeauna fericiţi, pentru totdeauna acolo, pentru totdeauna vii, ca şi cum cuvântul ăsta, „totdeauna“, ar putea să ne salveze din moarte, să ne tragă afară din fotografii peste vreo 80 de ani, să ne dea iar carne peste oase şi să ne prezinte ferchezuiţi, mândri, în faţa copiilor viitorului.

Am făcut multe fotografii în toţi aceşti ani stocaţi pe hardul extern. Oamenii care nu ştiu că îi fotografiezi au feţe lungi. Cel puţin cei peste care am dat eu prin tramvaie, prin staţii de autobuz, în gări. Singurii veseli sunt cei de la Terasa Fericirii. Restul par închişi într-un corp din interiorul corpului lor, ca şi cum de fapt ar fi mai mici, mai scunzi, cu alte chipuri, dar ar avea nevoie de capul ăsta ciudat şi de mâinile astea şi de picioarele astea ca să iasă pe străzi şi să pară că sunt bine.

Mi se pare destul de corect, şi eu am nevoie uneori de un alt corp în care să-mi pun corpul de azi, ca să pot înainta cu un pas lângă un alt pas şi aşa mai departe, e normal ca şi ceilalţi să se simtă la fel. Toţi aceşti oameni ascunşi în alte burţi, în alte mâini şi picioare, toţi par să ştie ceva ce nu se poate spune, ca şi cum de fapt fiecare cunoaşte câte o bucată din puzzle, iar toate poveştile lor, puse cap la cap, pot construi ceea ce nimeni n-a mai spus sau scris sau auzit vreodată.

Oamenii cunoscuţi şi străinii stau deci unul lângă altul în hardul meu extern, împiedicându-se unul pe altul, gâdilându-se, îmbrâncindu-se, privindu-se pe ascuns, într-o harababură de nedescris, alături de fotografiile cu Terasa Fericirii. Pe acestea din urmă le pun cap la cap, într-o succesiune de anotimpuri, şi observ că este cineva esenţial care lipseşte din imagini în toţi aceşti ani, dintre umbrele, scaune şi lăzi de bere, cineva care totuşi s-a simţit mereu acolo. Lipsesc eu.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite