În nas cu mirosul dulceag al interiorului de tramvai (care combină transpiraţia, duhoarea tutunului, mireasma corpurilor după o zi lungă de muncă, fie ea la birou sau pe şantier), alunecam pe marginea apei, fără să mă mir de adunătura ciudată din vagon. O parte - domnişoare cu bluziţe subţiri şi pantofi fini, o altă parte – muncitori cu uniformele murdare, mulţi dintre ei „afumaţi“ deja sau oricum cu gândul la şi în drum spre aşa ceva. Ce bine e să fii viu într-o zi ca asta, mi-am zis, în timp ce soarele se scurgea peste baltă.

La următoarea staţie, la colţul parcului, în tramvai au urcat vreo şapte-opt copii transpiraţi, cu genunchii rupţi de la fotbal, cu hainele ferfeniţă, o mică brigadă din Tei, şi au început să-şi facă loc printre călători, strigând unii la alţii: „Bă, unde e Gogoi?“, „L-ai văzut pe Gogoi?“, „Nicule, bă, Nicule, bă, Gogoi a urcat şi el?“, „Pune mâna pe el, nu-l lăsa“, „Gogoi, unde eşti frăţioare? Vino pân-aici“.

Până la următoarea staţie, micul sau marele Gogoi a fost căutat peste tot prin tramvai, pe după fiecare fund adevărat de doamnă, pe sub fiecare fustă de corporatistă, printre picioarele muncitorilor, pe lângă fiecare salopetă mai largă, pe sub fiecare plasă mai umflată. De fapt a avut loc o percheziţie piticească, aproape fiecare călător a fost chestionat, l-a văzut sau nu pe Gogoi, e un băiat, ştiţi voi, ăla cu şapcă albastră, sau dacă şi-a dat jos şapca sigur avea pe el un tricou rupt cu Messi şi o bubă în mijlocul frunţii, de când căzuse de pe bara de covoare, nenorocitul de Gogoi, un golan de 9 ani din Tei, care urma acum să fie prins şi pedepsit pentru o faptă oarecare.

Copiii au reuşit să străbată înghesuiala din tramvai cu puterile lor paranormale specifice cartierului bucureştean din care proveneau, au mai infiorat câte o domnişoară, au mai enervat câte un muncitor. La următoarea staţie au coborât mulţi dintre călători, lăsându-i pe ceilalţi să-şi păstreze corporalitatea şi capacitatea pulmonară. Iar în toată vânzoleala s-a auzit, la un moment dat, o voce ascuţită care ordona: „Nicule, bă, Nicule, bă! Nicule, frăţioare, dă-l jos pe Gogoi!“. Dacă cineva chiar l-a văzut la faţă pe Gogoi, dacă băiatul purta sau nu un tricou rupt cu Messi, dacă făcuse sau nu ceva pentru care trebuia prins, toate astea sunt întrebări la care nimeni n-a avut răspuns în acea seară.

Iar între timp soarele s-a scurs de tot în baltă şi blocurile de dincolo de apă s-au făcut mai mici, aşa cum s-au micşorat, evident, şi oamenii fericiţi din ele, fără vicii, fără boli, fără griji, ascunşi în apartamentele lor curate, cu bucătării igienice, cu băi lipsite de gândaci, cu pereţi fără mucegai.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.