Calea Victoriei, o poveste cu regi şi cerşetori. După 310 ani de istorie, îşi caută farmecul anilor de glorie printre proiectele moderne FOTOGALERII
0Loc de promenadă pentru elitele românilor, spaţiu al boemiei bucureştene, important vad comercial, Calea Victoriei şi-a purtat de-a lungul vremii secretele ei, ascunse în separeurile localurilor şi restaurantelor sale. Aici se povesteau viitoarele cărţi, se năşteau idile amoroase, “se alcătuiau guverne” şi se puneau la cale treburile statului.
Istoria Bucureştiului este strâns legată şi se împleteşte în jurul Căii Victoriei. Aceasta a fost prima stradă pavată din România, aici se întâlneau elitele culturale şi politice, iar, ca şi acum, o casă pe acest bulevard era eticheta apartenenţei la un statut social respectabil.
Numele vechi al Căii Victoriei era Podul Mogoşoaiei. A primit noul nume în anul 1878, după ce trupele române, ca urmare a victoriei obţinute în Războiul de Independenţă, şi-au făcut intrarea triumfală în oraş, pe această arteră.
Prima planificare urbanistică a Bucureştiului
Cea mai cunoscută stradă din capitală îşi datorează existenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care urcă pe tronul ţării în 1688. Patru ani mai târziu, Brâncoveanu taie un drum care să lege moşia sa de pe malul Dâmboviţei cu moşia de la Mogoşoaia, unde va construi un palat superb în anul 1702.
În primele consemnări, actuala Calea Victoriei apare menţionată cu numele de “Uliţa cea Mare” sau Calea Braşovului. Atunci când a deschis noua arteră, domnitorul nu a ţinut cont de propietăţile existente pe traseul ei: cele ale boierilor Bălăceni şi Cantacuzini, de aceea acţiunea lui poate fi considerată primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului.
Gheorghe Crutzescu, autorul cărţii “Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”, evocă imaginea începuturilor acestei străzi bucureştene. ”Acest drum s-a născut şerpuit, spre ciuda edililor şi a urbaniştilor. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal este uscat, în vale e baltă – şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care-i ies în cale, merg la vale. De-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case”.
În anul 1692, boierul Brâncoveanu porunceşte podirea noii uliţe cu bârne de lemn, de aici şi denumirea de Podul Mogoşoaiei. Sistemul pavării cu lemn (“Poduri”) este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul XVI. Pe toată lungimea uliţei au fost puse bârne groase de stejar numite “podini”, lungi de 8 metri.
CLICK AICI sau pe fotografii pentru a accesa fotogaleria
Acestea erau aşezate transversal şi prinse la capete cu bârne, numite “urşi”. Podurile avea şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn. Nu existau trotuare, pe pod mergeau laolaltă oameni, care sau trăsuri. Totuşi acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecera unui om, acesta să alunece şi să ajungă cufundat până la brâu în noroi.
Scriitorul Nicolae Filimon nota: A umbla pe aceste poduri, este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în acre se aflau uliţele Bucureştilor pe tinpii aceia”
Acest sistem nepractic şi costisitor a fost abandonat în 1824, cand s-a trecut la pavarea cu piatră de râu a principalelor poduri, printre care şi Podul Mogoşoaiei. În 1864, s-a început pavarea cu piatră cubică din granit adusă tocmai din Scoţia iar în preajma primului război Mondial, Calea Victoriei a fost asfaltată pentru prima oară.
În timp, podul Mogoşoaiei devine una dintre cele mai frecventate şi selecte artere ale Capitalei. De la finalul secolului XVIII şi până în perioada interbelică, de o parte şi de alta a Căii Victoriei se ridică biserici, case boiereşti, mănăstiri, prăvălii, magazine de lux, restaurant, hoteluri, apoi palatul regal şi alte instituţii de stat.
Cu toate acestea, contrastul acestei zone este ironizat de gazetarul şi pamfletarul Nicolae T. Orăşanu în anul 1857: “ Are daruri o mulţime / E podul cel mai faimos /Cel mai mare în lungime / Dacă nu cel mai frumos. / Aranjat e de minune / Ici – colo câte un palat, / Lângă nişte case bune /câte-un bordei sfărâmat”.
Perioada de aur a Căii Victoriei
În apropierea Bisericii Kretzulescu, boierul Dinicu Golescu îşi construieşte o spaţioasă casă cu etaj, care, în anul 1842 devine palat domnesc.
Aici a funcţionat sediul guvernului provizoriu din timul revoluţiei din 1848. Tot aici a locuit şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, până la abdicarea forţată din 1866. Prinţul Carol de Hohenzollern se instalează şi el în acest palat. Prea mic pentru nevoile curţii regale, îi este adăugată încă o aripă în partea dreaptă, de-a lungul Căii Victoriei, între anii 1882 şi 1885. Distrus de un incendiu în 1926, Palatul Regal a dobândit înfăţişarea actuală între anii 1930 şi 1937, când vechea Casă Golescu a fost demolată şi înlocuită cu clădirea în care astăzi funcţionează Muzeul Naţional de Artă.
CLICK AICI sau pe fotografii pentru a accesa fotogaleria
După 1878, când au fost puse bazele statului român modern, Calea Victoriei a adăpostit număroase instituţii administrative, culturale sau ştiinţifice: CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul muzeu de istorie), Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Casa Capşa, Academia Română.
În anul 1948, după instalarea comuniştilor la putere, Calea Victoriei începe să piardă din aerul aristocrat şi boem şi traversează o perioadă de uniformizare. Multe din casele boiereşti sunt spulberate de buldozere, iar cele rămase devin locuinţe pentru acoliţii partidului.
Acum, în 2012, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat Planul Intergat de Dezvoltare Urbană prin care legendara stradă va mai pierde o bandă de circulaţie pentru maşini, urmând să fie lărgite trotuarele. Astfel, la 310 de ani de la înfiinţarea sa, Calea Victoriei reintră în „propietatea” pietonilor, iar charmul său care a făcut-o cunoscută de-a lungul secolului XIX, încet - încet, renaşte.
Se încarcă comentariile...
