Bucureştiul, fără număr

Când te încăpăţânezi să te muţi într-un oraş mare şi necunoscut (în Bucureşti, să zicem), iar maică-ta îţi spune de patru mii de ori: „Ce cauţi tu, mă, în toată nebunia aia?“, ar fi bine să faci toate eforturile din lume pentru ca lucrurile să meargă bine.

Chiar dacă:

1. În Pipera te aleargă nişte câini care îţi vor viaţa şi nimic altceva.

2. În staţia de metrou dai peste un bărbat care îi zdrobeşte capul de trepte altui bărbat pentru că s-a băgat pe scări înaintea lui.

3. În scara blocul locuiesc doi boschetari care urinează pe toţi pereţii.

4. Într-o seară, în Centrul vechi, nişte adolescenţi se bat cu sticle sparte.

5. Locuieşti alături de sute de fiinţe cărora cu greu ar putea să li se spună gândaci, din cauza dimensiunii impresionante.

6. În metrou ţi se pare că toată lumea te împinge, că toţi sunt încruntaţi şi nervoşi.

7. În autobuz, dimineaţa, un muncitor îţi trage o palmă zdravănă peste fund, apoi coboară nepăsător, ca şi cum ţi-ar fi dat bineţe.

8. Taximetriştii nu au niciodată bani schimbaţi să îţi dea rest.

9. Vânzătoarele din magazinele de cartier vorbesc fără sfârşit la telefon şi, de fiecare dată când îţi permiţi, timid, să le deranjezi, pufnesc şi scuipă un: „Hai, dragă, te sun io mai încolo, că a venit una! Pusi! Pusi!“.

10. În mijloacele de transport în comun, regula este următoarele: femeile însărcinate stau în picioare, iar bărbaţii îşi lăbărţează fundurile pe scaune şi îşi odihnesc burţile.

11. Într-o dimineaţă, într-un metrou plin ochi de doamne de toate vârstele, doi domni discutau: „Băi, da` femei mai tinere nu merg cu metroul ăsta? Numai babe? Şi astea, vai de mama lor, nici măcar nu se duc la lucru, se duc toate direct la groapă!“.

Ca de fiecare dată, lucrurile merg bine atunci când renunţi să mai faci eforturi. Într-o zi ieşi dintr-o gură de metrou, înghesuit pe o scară rulantă, lumina te izbeşte în ochi şi e posibil să pută a toate lucrurile rele din lume. Cu toate astea, îţi dai seama că tu singur, doar tu, absolut tu, numai tu deţii acest oraş. Este cu totul în proprietatea ta, de la un capăt la celălalt. Îl desenezi în fiecare zi, îi trasezi tot mai multe străzi, tot mai multe parcuri.

O dată la două zile, mai inventezi un Bucureşti. Unul dintre aceste oraşe e violent, altul e albastru, altul e îndrăgostit, al patrulea e copleşitor şi trist, de exemplu Bucureştiul numărul nouă e jucăuş, iar Bucureştiul şaişpe e o seară tâmpită în care nu vrei să te vezi nici măcar pe tine în oglindă. De fapt, asta e ceea ce faci zi de zi: construieşti câte un Bucureşti, până când literele B, C, E nu mai au sens împreună, până când capetele oamenilor capătă feţe, până când pe toate străzile cresc din asfalt blocuri, case şi maşini. Până când distanţele se scurtează şi timpul se lungeşte. Până când ştii ce metrou să iei fără să te uiţi pe hartă, până când ghiceşti din prima ce vine după colţ. Construieşti un milion de Bucureştiuri personale şi te opreşti când oraşul obţinut nu mai e un oraş. Când devine (scuzaţi banalitatea) ... acasă.