Hanurile de altădată din Bucureşti, cafenele de astăzi. Afaceri profitabile de pe urma localurilor selecte ale vremii

Hanurile de altădată din Bucureşti, cafenele de astăzi. Afaceri profitabile de pe urma localurilor selecte ale vremii

La fiecare colţ de stradă din Bucureşti, un han îi aştepta pe trecători. FOTO agero-stuttgart.de

Mulţimea străinilor care veneau la Bucureşti între anii 1780 şi 1800, datorită „desfătatelor sânuri ale Bucureştilor”, cum spuneau călătorii greci de atunci, i-au determinat pe hangii să se îngrijească ca hanurile să fie cât mai primitoare, iar acestea să se înmulţească cu repeziciune. Hangii aveau o mulţime de îndatoriri, dar şi câştiguri pe măsură, astfel că hanurile reprezentau  un adevărat centru de profit al Bucureştiului trecut.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nu există diferenţe semnificative între cafenele de astăzi şi hanurile de altădată, din Bucureşti. Ambele forme de distracţie aduc sau aduceau, în funcţie de perioada funcţionării lor, venituri considerabile în buzunarele patronilor.

Concurenţa acerbă de pe piaţă i-a determinat pe hangii dornici de profituri, în aceeaşi măsură şi pe oamenii de afaceri ai prezentului, să se adapteze cerinţelor potenţialilor clienţi. Numai că hangii au simţit pulsul pieţei şi şi-au extins domeniul de activitate.

De la cele mai diversificate oferte, până la metode la limita legii, hangii au recurs la orice mijloc pentru a trage cât mai mulţi clienţi. Cei mai mulţi stăpâni au spart în zidurile hanurilor pentru a face loc la cât mai multe prăvălii, care să deservească populaţia cu o gamă completă de produse.

Această acţiune în scop comercial punea în pericol siguranţa hanurilor şi a trecătorilor. În anul 1820, cei mai mari arhitecţi ai vremii îi opresc cu forţa pe Egumenul Sfântului Ion cel Mare şi Egumenul Zlătarilor să mai dărâme. Atât de mare era pofta câştigurilor.

Veniturile s-au diminuat odată cu apariţia hotelierilor, care veneau cu un aer occidental, plin de  dichisuri, la care bucureştenii nu rezistau.  Cel dintâi hotelier care s-a aşezat pe pământ bucureştean a fost „Hotel de l’Europe“, clădire modernă, cu accente europene.

Centrul Bucureştiului era dominat de hanuri

Pe un teren confiscat, Constantin-Vodă Brâncoveanu ridică un han ce-i poartă numele şi ce avea să devină cel de-al doilea cel mai apreciat han din Bucureşti. În locul Hanului Constantin-Vodă, astăzi regăsim maiestuosul Palat al Poştelor.

Hanul Filipescului a fost ridicat de către Constantin Căpitanul Filipescu, în anul 1700, pe un loc dat de zestre de Elena Cantacuzino uneia dintre fetele sale, cea care era căsătorită cu Pană Filipescu. După dispariţia hanului, Palatul Dacia şi-a făcut loc la colţul Lipscanilor cu Calea Victoriei.  

Hanul Colţea era renumit pentru negoţul care avea loc în interiorul zidurilor hanului, unde descindeau turcii. Mihai Spătarul Cantacuzino este autorul acestei construcţii, clasată printre cele opt hanuri cu biserici înăuntrul curţii.

Pe uliţa care mergea spre Târgul-din-Năuntru şi unde, ulterior, a fost construită Banca României, se afla un alt han, Hanul lui Filaret-Colţea, despre care nu s-a vorbit mai deloc. Mitropolitul Filaret a mai avut un han, numit Hanul lui Filaret-Mogoşoaia, care se deosebea de celălalt pentru că i se spunea hanul lui Filaret din Podul Mogoşoaiei. În locul acestui han se află în zilele noastre Teatrul Naţional, de la Piaţa Universităţii.

În imediata apropiere a hanului lui Filaret, puteau fi vizitate Hanul lui Chiriţa şi Hanul Bălăcenului. Despre Hanul Bălăcenului nu există scrieri, însă existenţa sa este confirmată pe cale orală, iar despre Hanul lui Chiriţa se spune că se afla unde astăzi este clădirea Elias.

La 1720, vornicul Iordache Creţulescu primeşte de la Nicolae-Vodă Mavrocordat locul domnesc care se întindea de unde este astăzi Pasajul Român şi până unde se afla mica grădină a Palatului Regal, adică, după cum se spunea pe atunci, până la Puţul cu Zalele.

Hanuri care adăposteau birourile bancherilor şi ale negustorilor

La Mânăstirea lui Pană Vistierul, pe care o găsim menţionată încă din secolul al XVII-lea, Ecaterina, soţia lui Alexandru-Vodă Ispilante şi fiica lui Constantin-Vodă Moruzzi, a făcut multe îmbunătăţiri şi a oferit ajutor sub formă de bani mereu. De aceea, biserica a căpătat şi numele de Sfânta Ecaterina. Ocrotitoarea mânăstirii a clădit în apropiere de mânăstire un han pe care l-a închiriat bisericii şi care era dator să primească negustorii turci.

Hanul Zlătarilor, clădit în secolul al XVII-lea, reprezenta reşedinţa favorită a bancherilor bucureşteni, în interiorul căruia erau instalate birourile. Vecin cu Hanul Zlătarilor era Hanul Grecilor, mai vechi decât acesta cu un secol. În faţa bisericii Zlătarilor se afla biserica lui Andrei Vistierul şi, lângă aceasta, hanul Sfântului Ion-cel-Mare, unde, la 1789, Nicolare-Vodă Mavrogheni îşi instala muniţiile de război.

Hanul Sfântului Spiridon-Vechi se află în clasamentul făcut de istoricul Dionisio Fotino printre cele opt hanuri cu biserici înauntru zidurilor lor. A fost clădit de de familia Florescilor, care, înainte de Constantin-Vodă Mavrocordat ridicase bisericuţa de lemn a Sfântului Spiridon de peste gârlă.

În apropiere de Sfântul Nicolae din Prund, de pe Podul Calicilor, astăzi cartierul Rahova, a fost ridicat Hanul Golescului, pe care istoricul Dionisio Fotino îl aşează printre cele şapte mari hanuri fără biserici.

Potrivit documentelor  Mitropoliei şi ale Episcopiei Buzăului, hanul deţinea în interiorul curţii sale şi un lăcaş de cult, lângă biserică aflându-se adăpostul boierilor Golesci.

Hanurile bucureştene, preferatele evreilor şi bulgarilor

Lângă biserica Răzvan se afla Hanul Nicolescului, locul preferat al evreilor prin anul 1794, ceea ce i-a înfuriat teribil pe mahalagii vremii. Evreii căutau tot timpul motive de dispută cu preotul bisericii Răzvan, apogeul îndrăznelii lor culminând cu momentul în care l-au lovit fără mila pe părinte.

Acest incident a generat plecarea evreilor de la Hanul Nicolescului înapoi în mahalaua Popescului, zonă unde obişnuiau sa-şi ducă veacul conaţionalii săi.

Locuitorii de la Gabrova veneau din Bulgaria pentru activităţile de negoţ care se desfăşurau în Bucureşti. Aşezământul său se afla în spatele Curţii Domneşti, în mijlocul numeroaselor şi strâmtelor ulicioare negustoreşti din Târgul din Năuntru.

De-a lungul timpului, Hanul Gabrovenilor a ars de mai multe ori în urma celebrele incendii, dar de tot atâtea ori a fost şi reconstruit.

Hanul lui Jugă-Urs avea cel mai viteaz stăpân

În spatele spitalului Colţea, unde începea strada Polonă, se zărea Hanul lui Jugă-Urs, care are o poveste curioasă şi neobişnuită. Legenda spune că stăpânul hanului a mers să se aprovizioneze cu lemne de la pădure, iar boul său a reprezentat hrana din acea zi a unui urs.

Ca un adevărat Hercule, hangiul a înfruntat ursul, l-a răzbit, l-a legat şi l-a înjunghiat chiar în locul unde boul său a fost mâncat. De aici numele hangiului şi al hanului, de Jugă-Urs.

Citeşte şi:

Hanurile celebre ale Bucureştiului de acum 200 de ani: refugii pentru bucureşteni, locuri de reculegere pentru călugări,  birouri pentru negustori. Hanul lui Manuk era cel mai bogat

Infrastructura Capitalei în urmă cu trei secole: uliţe fără identitate sau poreclite după mărfurile negustorilor, case dispuse la voia întâmplării

Tu ştii de unde vine numele cartierului tău? Povestea boierilor ieşeni ucişi care înroşeau apa Bahluiului şi cea a răzeşilor bârlădeni din Cotu Negru

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: