Ciuma, cea mai teribilă boală din toate timpurile. Epidemia care a zugrăvit un tablou al durerii şi al morţii în Bucureşti

Ciuma, cea mai teribilă boală din toate timpurile. Epidemia care a zugrăvit un tablou al durerii şi al morţii în Bucureşti

Ciuma descrisă în Biblie. FOTO adrerox.wordpress.com

Ciuma a fost o boală care a nimicit tot în calea ei, în timp ce oamenii se priveau neputincioşi unii pe alţii. Capitala a fost pustiită, şi ea, de această boală. Bucureştiul zgomotos de astăzi era cuprins de o linişte adâncă şi prelungă atunci când lovea această epidemie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoricul G. I. Ionnescu-Gion dezvăluie în cartea sa, „Istoria Bucureşcilor“, mai multe dedesubturi mai mult sau mai puţin necunoscute ale celei mai cumplite boli cu care s-a luptat omenirea de-a lungul timpului: ciuma. Adevarul.ro vă prezintă monstruozităţile lăsate în urmă de această boală.

„Foaie verde nalbă moale,/ Adus-a un nor în poale,/ Boala cea mai rea din boli,/ Noru-n ţară s-a lăsat,/ Peste oameni a plouat;/ N-a plouat ploaie curată,/ Ci cu ciumă amestecată,/ Unde ajunge picătura,/ Se închid ochii şi gura:/ Ochii să nu mai privească,/ Gura să nu mai grăiască!/ Plină-i ţara, mult e plină/ De scaeţi, de mărăcină”, este poezia pe care o prezintă istoricul G.I.Ionnescu Gion în cartea sa şi care descrie cu multă precizie tabloul bucureştean din acea vreme.

Ciuma a scris o istorie care s-a întins pe zeci de ani

Cea dintâi ciumă care năvăleşte asupra ţărilor române şi pe care istoria o cunoaşte sub numele de Ciuma lui Atila a venit din Europa în anul 451. O mie de ani a bântuit această boală Dacia, dar istoricii nu mai vorbesc decât de ciuma de la 1476.

A treia ciumă istorică este cea de la 1553, pe care cronicarul săsesc Ostermayer o numeşte înspăimântătoare şi care, numai în Cetatea Braşovului, a omorât 5.000 de locuitori.

Douăzeci de ani după ciuma Braşovului, între 1572 şi 1576, după ce a colindat prin tot Orientul, ajunge din nou în Ţările Române. Au murit oameni cu miile.

Ciuma este aceeaşi în toate secolele, cu fiori de groază pentru toată lumea. Pe unde trecea lăsa în urma ei mormane de cadavre, fără să asculte de plânsetele sau chinurile oamenilor sfâşiaţi de durere.

În secolul al XVII-lea, ciuma este semnalată între anii 1660 şi 1697 şi începe cu o violenţă nemaipomenită. „E omor mare de ciumă“, spun cronicarii vremii. De la domni, până la oameni simpli, toţi fug din Capitală, oraşul rămânând aproape pustiu.

La 1707, iarăşi ciumă. Îşi făcuse un obicei să reapără din zece în zece ani. La 1718, ciuma este şi mai cumplită, căci perioada coincide şi cu o criză, în urma căreia oamenii mureau de foame la propriu. Se găseau în toate dimineţile, întinşi pe lângă garduri, oameni morţi de foame.

Bucureştiul este invadat de lăcuste

Potrivit autorului cărţii „Istoria Bucureşcilor“, Ionnescu Gion, de ciumă moare şi Ion-Vodă Mavrocordat, nu otrăvit, cum s-a spus la acea vreme.

Erau mahalale în care nu mai exista picior de om, cea mai bântuită fiind mahalaua Bălăcenului, unde astăzi se află Biserica Sfântului Dumitru.

În 1783, România este invadată şi de lăcuste, care mistuiesc tot ce este verde în ţară. Lumea le aduna cu lopeţile. Un vânt puternic le-a alungat de pe lanurile României şi le-a azvârlit în Dunăre.

Din anul 1756 şi până la sfârşitul secolului, au mai fost încă patru valuri de ciumă. În timpul celor din urmă domnii ale lui Constantin-Vodă Mavrocordat a fost de spaimă, însă nici cea de la 1792 nu s-a lăsat mai prejos.

Au vrut să îngoape de vie o fată

Tabloul zugrăvit în Bucureşti de această boală necruţătoare era înspăimântător. Pe străzile Capitalei noastre de astăzi, oamenii umblau zăpăciţi printre cadavre, infectându-se de mii de ori.

Apoi se resemnau şi îşi spuneau unii altora: „Eh! şi la urma urmelor, la ce-o să mă aştept. Mă paşte cârlig“, făcând aluzie la cârligul cu care cioclii îi trăgeau pe morţi din casă.

Pe lângă ciocli, mai erau şi craii de poduri, care intrau în casele oamenilor, îi furau şi îi omorau pe cei care se aflau în delirul bolii. În 1792, vecinii au reuşit să-i alunge pe aceşti criminali în momentul în care au vrut să îngroape de vie o tânără fată.

Ca să nu meargă la Spitalul de la Dudesci, unde era un infern, ciumaţii se ascundeau prin pivniţe, şi dacă mureau, rudele îi înmormântau acolo.

Ciuma, râia de care nu aveai cum să scapi

Oamenii fugeau unii de alţii. Ţiganii de la curţile boiereşti stăteau cu bâte în porţi, pentru a-i lovi pe cei care cutezau să treacă dincolo. Unele uliţe erau închise de locuitorii lor cu munţi de mărăcini, bolovani, moloz, pentru a-i împiedica pe ciumaţi să pătrundă în perimetrul lor.

Bucureştenii nu o mai numeau ciumă, ci „sfântă“, pentru că şi-o imaginau ca pe o femeie cu picioare de gâscă. Unii dintre ei spuneau că au şi văzut-o plimbându-se într-o căruţă cu roţile făcute din căpăţânile boierilor şi cu discurile făcute din coaste de fete mari.

Citeşte şi:

Hanurile de altădată din Bucureşti, cafenele de astăzi. Afaceri profitabile de pe urma localurilor selecte ale vremii

Hanurile celebre ale Bucureştiului de acum 200 de ani: refugii pentru bucureşteni, locuri de reculegere pentru călugări,  birouri pentru negustori. Hanul lui Manuk era cel mai bogat

Infrastructura Capitalei în urmă cu trei secole: uliţe fără identitate sau poreclite după mărfurile negustorilor, case dispuse la voia întâmplării

 


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: