Bucureşti, bucuria sufletului meu

FOTO Mediafax

Fragment dintr-o lume întoarsă cu susu-n jos, localizată în burta peştelui şi străbătută de maţe intrate în putrefacţie.

„Cântecul sublim al tânţarilor de platan se aude în tot oraşul. Dansul muştelor din jurul gunoaielor aruncate la fiecare colţ de stradă bucură privirea înecată în gaze de eşapament, fum şi praf. Spaţiile verzi sunt o alinare, un pansament negricios aplicat peste o rană ce se tot deschide. Oaze de fericire la care ajung doar cei binecuvântaţi de-o forţă nevăzută şi care le dă puterea să străbată kilometri de drum. Dar odată intrat în parc, omul ajunge la desăvârşire şi-n faţa lui se întinde raiul: bănci puţine – pentru ca cel binecuvântat să se plimbe cât mai mult şi să-şi păstreze sufletul luminat într-un corp sănătos; coşuri degunoi care dau pe-afară- belşugul trebuie arătat tuturor, mai ales când el înseamnă chiştoace de ţigară, doze de bere, pungi de chipsuri şi, doar pentru cei cu adevărat atinşi de lumină, coji de seminţe de dovleac; apă murdară şi plină de gunoaie - cel binecuvântat crează o legătură imediată cu fiecare element al naturii şi-l transformă după chipul şi asemănarea lui; îmbulzeală- numărul de binecuvântaţi pe centimetrul pătrat de spaţiu verde împiedică accesul profanilor, care stau şi privesc cu jind către cei atinşi de bucuria raiul; mici, bere şi îngheţată - pentru ca cel binecuvântat să crească mare şi frumos, rotofei şi rumen în obrăjori şi abia respirând, dovadă clară a apartenenţei la grupul celor care au atins desăvârşirea. Omul binecuvântat n-are vrăjmaşi. Trăieşte în armonie deplină cu toată lumea. Lasă mâncare pentru câinii vagabonzi: cârnaţi împănaţi cu cuie. În apa pisicii gestante de la scara vecină, care-i cântă noaptea o melodie de jale, pune otravă. Cu vecinul alcoolic care-şi bate în fiecare seară nevasta este cel mai bun prieten. Miercuri şi sâmbătă îi face cinste cu câteva beri, iar joia şi duminica soţia lui poartă capul plecat, ca nu cumva să se vadă urmele de pumni de pe faţa ei. Omul binecuvântat îi ajută pe cei în nevoie. Îi învaţă cuvinte noi pe cei care întind mâna, cele mai negre şi dure blesteme. Omul binecuvântat trăieşte într-un oraş înconjurat de brâul maicii domnului, iar harul divin se pogoară asupra lui şi-l ajută să ducă la îndeplinire toate de mai sus. Omul binecuvântat n-are nevoie de căldură în calorifere, este suficientă căldura divină. Omul binecuvântat n-are nevoie de apă caldă, cuvântul divin îl curăţă. Omul binecuvântat n-are nevoie de mijloace de transport, de drumuri sau de trotuare pe care să încapă. El călătoreşte cu gândul şi cu spiritul. Omul binecuvântat este făcut după chipul şi asemănarea oraşul la care este conectat printr-un cordon ombilical, ferit de curent de brâul maicii domnului. ”

  Bucureştiul are o forţă aparte. Ea pătrunde în fiecare fiinţă ce ajunge aici. În timp ce pe unii îi îngenunchează, pe alţii îi ridică în înaltul cerului şi-i plasează de-a drepta unui Dumnezu total diferit de cel cu care ne fac cunoştinţă părinţii la primul botez. Eu n-am o poziţie. Nu-mi dau încă seama ce a făcut oraşul ăsta cu mine, dar îi simt forţa. Distrugătoare. Şi-n cele mai bune zile, oraşul ăsta te poate lovi şi poate şterge din faţa ta urmele a ce e bine şi frumos. 

  Fragmentul de mai sus l-am scris la sfârşitul unei zilei în care Bucureştiul m-a trântit de toate zidurile c-o forţă imensă şi singurul mod prin care am putut să trec peste a fost să-mi imaginez o lume întoarsă cu capul în jos, unde răul este bine, dar binele a fost de mult izgonit. Şi când nici asta nu mai funcţionează, îmi vine să rog pe oricine îmi iese în cale să mă ajute: „Loveşte-mă direct în cap. Ia cea mai dură piatră, neapărat să aibă un colţ tăios, şi dă-mi cu ea în cap. Loveşte-mă! Şi lasă astfel imaginea asta să iasă din mine şi eu să uit. Devino tămăduitorul meu şi ajută-mă să mă purific. Lovitura ta îmi va face bine, că singură nu pot ieşi din nisipul mişcător şi duhnind a putrefacţie. Singură nu mă pot vindeca de oraşul ăsta care îmi dă lovituri puternice la temelie, că am ajuns deja să mă clatin. La o furtună mai puternică îmi e teamă c-am să cad. Loveşte-mă c-o piatră şi scoate-mi imaginea asta din mine, te rog!”

  Într-o oarecare marţi, trebuia să ajung la un spital din Bucureşti. Asta după ce o perioadă îndelungată am tot căutat un doctor care să mă ajute c-o problemă de sănătate recurentă. Printr-o cunoştinţă de-a unei cunoştinţe de-a unei alte cunoştinţe, am reuşit să-l găsesc pe acel doctor. Ultima mea speranţă era să încep să dau în bobi sau să citesc răspunsul pe fundul unei ceşti de cafea, dar am avut noroc. Că doar cu noroc se tratează multe afecţiuni medicale. Administrat întâmplător, sub directa supraveghere a hazardului. 

  Metroul şi o maşină STB urmau să mă ducă până la spital. Metroul ca metroul, atenţie se închid uşile tocmai în momentul în care introduci cartela în aparatul de validat, însă maşina STB a trecut o dată peste mine, a dat în marşarier şi după m-a călcat iar. 35 de minute am aşteptat s-o văd la orizont. Nimic! Comand un taxi şi atunci apare. 35 de minute pentru o maşină plină cu oameni înghesuiţi, printre care urmau să se înghesuie unii noi, cărora înjurăturile le curgeau din gură ca balele sugarilor. Am preferat să aştept taxiul comandat. „Mă grăbesc puţin” şi taximetristul taie banda dublă continuă şi merge pe linia de tramvai. În cursa către spital văd dopul. 6 maşini STB oprite în trafic, aliniate, privind una la fundul celeilalte. În fruntea lor, mortul. Un tramvai care n-a mai plecat. Şi-a găsit sfârşitul în mijlocul intersecţiei, blocând accesul celorlalte maşini care, fără să fie întrebate, au fost nevoite să asiste la o priveghere. Maşina pe care o aşteptasem 35 de minute era ultima la coadă.

  Ajunsă în faţa spitalului, rătăcirea mi se citea pe faţă. Am căutat un portar să mă direcţioneze către clădirea corectă. Nimeni, aşă că am păşit singură în curtea spitalului, unde două doamne beau cafea. Oboseala li se citea-n privire şi-n modul în care strângeau cana cu cafea la piept. Mi-am făcut curaj şi m-am aventurat grăbită prin curtea spitalului. Ameţită şi pierdută, am auzit cum cineva mă roagă să mă opresc puţin. Era un domn în pijamale: „Îmi e foame. Mă puteţi ajuta cu câţiva bani?”... şi toţi monştrii din mine au început să urle. Să se agaţe de barele grele de fier sub care i-am îngropat şi să încerce să evadeze. Să pună stăpânire pe mine şi să preia comanda. Eu aveam un palton gros pe mine şi o eşarfă cât blana a trei pisici la gât. Domnul era într-o pereche de pijamale cu dungi negre, genul de pijamale pe care le primeşti de la spital atunci când tu nu le ai pe ale tale. Îi puteam vedea carnea lăsată pe oase, atât de subţiri erau pijamale. Întinde mâna spre mine şi n-am mai putut ţine monştrii în gropile lor. Plini de noroi şi sânge, cu membrele zdrelite de la cum au luptat să iasă din gropile mormânt, monştrii au pus stăpânire pe mine şi eu am început să ţip. Am urlat! Şi am urlat! Şi am urlat iar, până am simţit că nu mai am aer şi că, într-un final, am să pocnesc în zeci de bucăţi, asemenea unui balon umflat prea tare. Am urlat şi nu m-a auzit nimeni. Monştrii urlau şi ei în mine şi-şi înfigeau gurile înfometate în carnea mea. Am urlat şi nimeni nu m-a auzit. Am întins şi eu mâna şi am lăsat câţiva bani să cadă în palma tremurândă.

  În curtea unui spital, un pacient în pijamale străvezii cerşea bani pentru mâncare. Abandonat de copii? Tată alcoolic care şi-a bătut nevasta şi copiii? Un profesor care a crescut generaţii? Un artist care n-a primit niciodată aplauze? Un bărbat care a iubit? Un bărbat care a simţit trecerea timpul prin carnea de pe oasele sale şi a cărui sănătate a luat-o la vale şi nu s-a oprit decât în curtea unui spital. Un bărbat în pijamele străvezii, înfometat, care cerşea bani în curtea unui spital dintr-un oraş a cărui forţă distrugătoare loveşte şi cea mai puternică temelie.

Cine-mi scoate imaginea asta din cap?