Bolovani abandonaţi. Povestea fără sfârşit a „Casei Radio“, un gigant al nimănui

Casa Radio a încremenit de ani întregi FOTO Adevărul

Primăria Municipală Bucureşti ne oferă aproape zilnic subiecte de critică şi de dezbateri în materie de urbanism şi arhitectură. Dacă n-ar fi dramatic, ar fi chiar palpitant!

Aspectul dramatic e că subiectele alea ne fac, nouă cetăţenilor, nouă locuitorilor, viaţa mai grea, mai incomodă şi mai costisitoare, mai lipsită de umor şi de frumuseţe. Dramatic e că subiectele alea sînt recurente şi nu li se găseşte o rezolvare, ani de zile. Şi că din subiecte (adică ceva abstract) devin obiecte (concrete). E cazul, printre altele, unor construcţii abandonate, pe terenuri valoroase din punct de vedere financiar dar şi din punct de vedere urbanistic amplasate în zone centrale şi pe artere importante. Şi nu de azi, de ieri, ci unele dinainte de 1989!

Orice teren bun neutilizat, orice construcţie începută şi neterminată devin, rapid,  găuri în bugetul capitalei pentrucă imobilizează fonduri, nu produc niciun profit, generează cheltuieli de împrejmuire, pază, salubritate, întîrzie termenele de recuperare a investiţiilor şi nu în ultimul rînd, constituie un element care agresează siguranţa şi estetica oraşului. Vorbesc despre construcţiile reprezentative, cele care implică interesul şi cheltuiala statului adică ale contribuabilului.

Dar aş putea să vorbesc şi despre terenuri şi construcţii particulare, în fond şi acelea sînt tot „în grădina” şi în grija administratorilor Bucureştilor, fiind mandataţi să supravegheze şi să controleze toate aspectele edificării, funcţionării şi dezvoltării fondului construit. Exemple de clădiri abandonate sînt destule, unele chiar în stare de perfectă funcţionare – Cathedral Plaza, Milenium Tower, altele în diverse stadii de execuţie sau reabilitare – pe strada Barbu Văcărescu, Luca Stroici, Maria Rosetti, Palatul Ştirbey sau chiar Primăria Municipală.

Povestea clădirii de la intersecţia Ştirbey-Vodă/Splaiul Dîmboviţei a început în anii 1978-1982 cu o selecţie de idei printre arhitecţii din institutele de proiectare. În 1987 a început execuţia obiectivului ce urma să fie Muzeul Naţional. Proiectul se făcea „din mers” pe măsură ce avansa şantierul – un obicei păgubos al timpurilor cînd se credea că aşa se pot grăbi termene de realizare, după îndemnuri şi după „preţioase indicaţii”. Cu toate astea, arhitecţii au reuşit „să scoată” o clădire maiestuoasă, cu proporţii frumoase, cu impresionante anfilade de stîlpi, cu elemenete decorative dozate cu măsură, o reuşită combinaţie de modernism cu clasicism, pe scurt, o arhitectură decentă, epurată de ornamente excesive,  prin contrast cu ce se dorea şi ce se construia  în epocă. În 1989 pe faţada dinspre Ştirbey-Vodă a clădirii neterminate, s-au amplasat tribunele din care „conducătorii de partid şi de stat în frunte cu...” au urmărit ceea ce avea să fie ultima defilare de 23 august.

După 1990 oameni deştepţi au ales o destinaţie pentru clădire : ansamblu muzeistic. Ce o recomanda? 36 de săli de 60-80 metri lungime, 12-18 metri lăţime, 7-8 metri înălţime, 4 bunkere-depozit pentru exponate preţioase, auditoriu de 1000 de locuri. Statul n-a găsit bani pentru aşa ceva, banii s-au cheltuit pe alte prostii, trebuia finalizată casa poporului ca să se mute parlamentul...Prin 1992-1993 alt guvern a considerat că obiectivul ar fi potrivit pentru Radiodifuziune. S-a botezat clădirea, s-au făcut cîteva studii şi s-a ajuns la concluzia că sălile gigant nu sînt potrivite pentru studiouri de radio. Şi aşa, deciziile au intrat pe mîna unor oameni din ce în ce mai puţin deştepţi iar o mîndreţe de clădire a intrat într-un lung proces de descompunere şi de a deveni un bolovan abandonat.

Povestea asta a mai fost spusă şi scrisă, mai pe bucăţele, pe măsură ce se întîmplau chestii, o scot de la naftalină tocmai pentru ca să-i fac rezumatul şi să-i scot în evidenţă absurditatea.

În 2006, alt guvern, alţi deştepţi, ăştia încheie un PPPP ( parteneriat-public-privat-păgubos) pe o investiţie de cca un miliard de euro – 75% Plaza Centers, 15% Statul Român (Compania Naţională de Investiţii), 10% turcii Kuciuk – clădiri de cca 160000 mp, mall, birouri în turnuri de 26-30-34 de etaje, roată panoramică (ca London-Eye), fîntînă stil Las Vegas, grădini suspendate, tot tacîmul de atracţii pentru boşimani.

În 2007 proiectul prezentat de investitori nu a primit avizul Comisiei Tehnice de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din Primăria Municipală (CTUAT) fiind respins din cauză că membrii comisiei au considerat că un proiect de asemenea anvergură trebuie să facă obiectul unui concurs de arhitectură care ar evidenţia soluţia tehnică optimă. Această propunere nu a fost acceptată de către investitorii majoritari care, probabil, doreau să-şi protejeze proprii proiectanţi.

La revenirea pentru avizare (2008) soluţia prezentată de investitori conţinea numai imagini din arhitectura internaţională ce ar urma să fie luate drept exemple sau surse de inspiraţie şi nicidecum propuneri concrete de volumetrie şi arhitectură. În plus, conceptul de organizare a cvartalului de cca 11 hectare pornea de la schema simplistă a castrului roman din antichitate : două artere perpendiculare, în cruce (cardo şi decumanus) – concept ce nu ţine cont de relaţionarea cu ţesutul urban existent. Probleme grave au fost semnalate în materie de circulaţii auto – un aflux mare de automobile, pericolul de blocare a legăturii centrului cu zona de vest a oraşului. Concluziile CTUAT din 2 iunie 2008 au stabilit clar exigenţele de integrare în structura oraşului şi obiectivele de urmărit de proiectanţi pentru următoarea prezentare. La următoarea prezentare, (12 noiembrie 2008) deşi nu s-a acceptat ideea concursului de arhitectură şi deşi problemele ridicate nu fuseseră rezolvate, CTUAT a avizat proiectul cu condiţionări de ordin tehnic.

Ordinul Arhitecţilor Filiala Bucureşti a dat un comunicat de presă, în urma analizei situaţiei proiectului Dîmboviţa-Center, la 20 noiembrie 2008. Se prezintă cu această ocazie punctul de vedere al arhitecţilor bucureşteni reprezentaţi de OAR Filiala Bucureşti, în sensul semnalării serioaselor deficienţe ale proiectului : -utilizarea intensivă a terenului (CUT 4,2 faţă de 3 în PUG), -amploarea excesivă a funcţiunii comerciale, -agravarea problemelor de trafic auto, -slaba prezenţă şi calitate a spaţiilor publice şi a spaţiilor verzi, -imaginea vulgar-comercial-loisir, -neglijarea conexiunii cu vecinătăţile, -haos vizual creat de volumele disproporţionate şi de clădirile excesiv de înalte neprevăzute în PUG şi, nu în ultimul rînd, -promovarea proiectului fără concurs de arhitectură. Comunicatul conchide ritos: Filiala Bucureşti OAR se disociază de actuala formă a proiectului Dîmboviţa-Center pe care îl consideră inadecvat şi nociv. Decidenţii administrativi şi politici au datoria să-şi asume responsabilitatea avizării şi consecinţelor acestui proiect.

Toate astea arată că investitorii au crezut că pot să ne zăpăcească, precum pe nişte maimuţoi, cu mărgele colorate, contînd pe parteneriatul încheiat direct cu Guvernul. Pe unii chiar au reuşit să-i zăpăcească : la 31 martie 2009 proiectul a fost aprobat de consilierii PMB în pofida protestelor societăţii civile, a unor organizaţii neguvernamentale sau profesionale. Ba chiar şi  a unora administrative : Primăria sectorului 1 a atacat Hotărîrea de aprobare a PUZ.

În 2010, proiectul e blocat în continuare de Primăria sector 1 care ar fi trebuit să elibereze Autorizaţia de construire. Nu contează că, deja,  tronsonul central al clădirii a fost demolat cu pick-hammere şi bull-dozere, fără Autorizaţie de demolare!  Viaţa merge înainte! Dar merge prost şi pe un drum greşit.

2011. Plaza Centers, investitorul de bază, îşi suspendă activitatea cu data de 15 ianuarie 2011. Dă asigurări că nu se va opri investiţia, că peste 47 de ani complexul va trece în proprietatea autorităţii române, că pînă atunci estimează venituri de 11 miliarde de euro anual pentru bugetul României. Viitorul sună bine? Sună, dar fals.
În 2013 „Standard & Poors” a scăzut ratingul împrumuturilor pe termen lung pentru Plaza-Centers. Cum şi ce dacă? Doar nu mai credem că 1 miliard de euro sînt bani lichizi în buzunarul investitorilor! Ghinion! Şi tocmai ce, în anul precedent 2012, Primăria sectorului 1  renunţase la plîngerea împotriva aprobării PUZ. Nu mai era nici o oprelişte, Comisia de Urbanism a sectorului 1 a şi avizat la iuţeală un PUD pe tema demolării (probabil) în mai 2012. Dar acum iar „nu sînt bani”.

Aud asta de 25 de ani. M-am plictisit şi nici nu cred!  Orice localitate e ca şi o gospodărie. N-are importanţă dimensiunea, proporţional problemele sînt aceleaşi. De prioritate. Ce face gospodarul? Le pune în ordine. Dar dacă e beţiv şi cheltuieşte pe băutură nu-i mai ajung veniturile.Arhitecţii sînt de vină? Că aşa se spune de obicei. Nici vorbă, CTUAT a avut puncte de vedere profesioniste, Filiala Bucureşti OAR de asemenea. Dacă lăsăm de o parte consideraţiile profesionale care pot să pară noţiuni şi limbaj de specialitate, ce vede cetăţeanul?

Case începute lăsate în paragină, la cheremul distrugerii  operate de timp şi de intemperii ba, mai mult, la cheremul distrugerii deliberate operate de stupiditatea birocratică, poticnelile în chichiţe şi amînări avocăţeşti, poticnelile în hîrtii şi ştampile, vorba poetului „întreg Aliotmanul se împiedică de un ciot”, acumulări de bani, materiale de construcţie, energie umană şi energie propriu zisă, motorină, kilowaţi, utilaje, chirii...risipă. Ce vede cetăţeanul? Nepăsarea mai presus de grijă, haosul mai presus de ordine, lenea mai presus de muncă, delăsarea mai presus de voinţă, prostia mai presus de inteligenţă. Nu vorbesc de şpăgi, că n-am dovezi, le pot doar bănui că sînt mai presus de raţiune. Altfel, cum să interpretez închirierea îndelungată a unui imobil de către primărie taman în Grozăveşti şi prelungirea nefirească a lucrărilor de consolidare a propriului sediu?

Aş vrea să se termine odată cu deciziile urbanistice şi de arhitectură luate din considerente politice de nişte diletanţi în materie. Aş vrea să se atribuie marile proiecte de arhitectură pe bază de concurs şi nu pe bază de licitaţii, indiferent dacă investitorul este statul, particularii sau parteneriatele.

Concursul de arhitectură este o instituţie. Are un regulament propriu care se subordonează regulamentului general al tuturor concursurilor de arhitectură. Pentru fiecare concurs se elaborează cîte un regulament care implică drepturi şi obligaţii pentru participanţi dar şi pentru organizatori, implică termene stricte de lansare, înscriere şi predare, implică termene intermediare pentru clarificarea temei de concurs, condiţii stricte în ceea ce priveşte formele de prezentare, condiţii stricte de asigurare a anonimatului, selecţia riguroasă şi transparentă a membrilor juriului, premiile. De multe ori premiul I implică şi atribuirea comenzii  şi contractului de proiectare.

Pentru fiecare concurs se întocmeşte o temă de către un colectiv interdisciplinar compus din specialişti. Tema e un document vast care ţine seama de toate aspectele şi conexiunile viitorului obiectiv, de la funcţiuni, structuri şi dimensiuni, la aspecte financiare, impact social, expresie arhitecturală, integrare urbanistică. Tema e însoţită de planuri de încadrare în oraş, obligatoriu de cuprins în proiect, de scheme şi tabele cu cerinţe. O temă de concurs e o lucrare ştiinţifică : un volum cu multe pagini care înglobează un volum mare de muncă. Uneori tema se furnizează contra cost.

O astfel de abordare a unei mari lucrări, a unei mari investiţii, are mai multe şanse de reuşită şi e mai puţin expusă bîjbîielilor, deciziilor arbitrare, cerinţelor şi propunerilor absurde şi, în orice caz, va acorda prioritate argumentelor ştiinţifice – durabile – în faţa  argumentelor politice sau de interes propriu. Ştiu că sînt idealist dar cred că avem nevoie de idealism pentru a ieşi din marasm.

Poate a venit vremea să facem lucrurile nemţeşte, prin simplificarea şi ordonarea cerinţelor  astfel încît, după analize aprofundate, să reducem opţiunile la două căi: ori se face ceva, ori nu se face deloc, se respinge, se reia de la zero, se schimbă radical, se renunţă la ceva ce nu e perfect. Să renunţăm la veşnicul „merge şi aşa” într-o Românie a lucrului bine făcut.