Suntem o generaţie de oameni supra-orientaţi! Ideea de a te pierde cu adevărat, la modul autentic şi nu doar de a te rătăci pe străduţe sau poteci asemănătoare, este ca un fel de boală căreia i s-a găsit antidotul. Sau poate că încă nu, dar nici nu mai e mult! Avem hărţi complexe, Google Earth, GPS şi smartphone-uri. Taxiuri, staţii de autobuz, metrou sau tramvai, gări şi aeroporturi. Circulăm ferm, siguri pe noi, pe trasee negociate temeinic în birourile cu aer condiţionat ale agenţiilor de turism. Da, în spaţiul civilizaţiei suntem de nerătăcit. Iar degetele civilizaţiei, se ştie, sunt tot mai lungi.

În vechime, lumea era uriaşă! Înfricoşătoare şi fascinantă! Ţărmurile erau un prim indiciu al finalităţii lumii cunoscute şi chiar şi cele mai pricepute popoare în arta navigaţiei păstrau în imaginarul colectiv tărâmuri fantastice populate de monştri încă şi mai fantastici. Vârfurile prea semeţe străpungeau nu doar norii, ci şi comprehensiunea omenească. Pădurile nu aveau sfârşit. Găzduind zei şi spirite, ele erau sursa unor serii de cauzalităţi care se înscriau perfect logic într-o lume, de fapt, foarte omenească. Instrumentele naturale de orientare, ca stelele, vântul sau soarele erau şi ele însufleţite pentru că participau la aventura oamenilor! Ideea de explorare îşi păstra nealterată integritatea, cu tot ce înseamnă ea: mister, spaimă, curiozitate, speranţă, curaj, iniţiere şi altele asemenea. Călătoriile se bazau pe mituri şi năşteau, la rândul lor, mituri!

Într-una dintre lucrările sale, Umberto Eco observă cum, revenit din Asia, Marco Polo se pronunţă debusolant cu privire la experienţa întâlnirii sale cu un rinocer: da, inorogii existau cu adevărat, doar că erau mult mai urâţi decât ştiam ”noi”! Altfel spus, nici prin cap nu i-a trecut faptul că acela nu ar fi fost un inorog (sau un unicorn) şi asta doar pentru că cel mai celebru element de identificare, cornul, era acolo unde se şi cuvenea să fie – adică taman pe nasul animalului! Faptul că în rest nu corespundea defel cu ideea comună despre inorogi, nu l-a descurajat. Obişnuit cu animalele compozite şi dispuse la prefaceri, care populau universul fantastic medieval (dar care pentru cei de atunci erau la fel de posibile ca şi cele ”reale”), Marco Polo va arăta cum inorogul are cornul negru şi nu alb, are ”păr ca de bivol şi picioare ca de elefanţi”! (Umberto Eco, ”Kant şi ornitorincul, Ed. Pontica 2002, pag. 65).

Descrierea făcută de călătorul veneţian a fost extrem de comparativă, dar nu atât de exactă precum cea de care, câteva secole mai târziu, va beneficia Dürer  (care nu a mai apucat să vadă cu ochii lui primul rinocer care a călcat în Europa - şi anume în Lisabona - din vremea Romei şi până în 1515)! Totuşi, pentru că s-a bazat pe spusele şi pe schiţele altcuiva şi nu pe propriile simţuri, chiar şi Dürer îşi lasă imaginaţia să intervină în anatomia animalului, prevăzându-l cu un corn spiralat pe spinare şi cu solzi groşi pe picioare. Trupul e acoperit cu un fel de carapace care aduce cu o armura medievală! În pofida acestor detalii falsificatoare, chiar şi noi, astăzi, am recunoaşte fără efort un rinocer în desenul lui Dürer! Poate că nu degeaba această reprezentare şi nu alta, a rămas emblematică timp de aproape trei secole!

Oamenii călătoreau în lumi uluitoare, dar mai toate erau imaginate acasă, în lumile din care plecau! Şi aşa se făcea că lumile spre care plecau erau pline nu doar de mătăsuri, aur şi mirodenii, fecioare şi prinţi, regi şi sclavi, dar şi de ciclopi şi de păsări Rocco, de uriaşi, caracatiţe gigantice şi şerpi marini, sirene şi hidre, grifoni şi dragoni. De fructe miraculoase şi de flori înşelătoare. De peşti cât o insulă şi de căpcăuni. Călătoreau pe jos sau călare, pe uscat sau în corăbii, dar nu aveau absolut nici un dubiu cu privire la existenţa covoarelor zburătoare sau a lămpilor din care ieşeau duhuri străvechi, capabile să te poarte oriunde! În colţurile neştiute ale universului conceput de ei existau poteci către lumea de dincolo, râuri cu apa vieţii şi munţi care se ciocneau unii de alţii.

În schimb, astăzi aproape că nu mai există locuri neatinse, animale necunoscute, limbi neştiute!  Poate un adânc de mare, o peşteră încă ”sigilată”, o insulă măruntă… Poate! Dar e oricum irelevant, pentru că dacă nici un om nu a apucat încă să atingă cu mâna lui nisipul de pe fundul celui mai adânc abis, în schimb acesta este deja cartografiat, i se ştie adâncimea, relieful, salinitatea sau compoziţia chimică. Deasupra lui trec vapoare de tot soiul, submarinele îi umblă prin vintre. Sonarele şi alte găselniţe tehnologice îi smulg secretele, unul câte unul, dezbrăcând abisul de misterele sale cândva mitologice. E drept, noutate există şi acum! An de an se descoperă noi specii de insecte sau de vieţuitoare marine. Noi stele, planete, găuri negre, materii şi anti-materii. Noi peşteri sau noi proprietăţi ale vieţuitoarelor. Fosile şi oase preistorice. Lumea e uluitoare. E un fapt! Şi-n faţa ei ne declarăm, modeşti, încă la început. Dar la începutul a ce? Uneori mă gândesc că suntem la începutul unei lumi foarte previzibile. Fantezia este tot mai mult o marfă hollywood-iană, dependentă de softurile computerelor, noutatea este exprimabilă doar prin uimirea savanţilor. Care savanţi, deşi plini de imaginaţie, văd în mister un impediment şi anunţă tot mai iminenta decriptare a întregului univers! Omul de rând, comun, nu mai are acces nemijlocit nici la fantezie, nici la uimire! Consumă fantezii comerciale şi se miră prin intermediari specializaţi!

Pentru că lumea a devenit mai mică, suntem din acelaşi ”trib” cu exploratorii de dinaintea noastră. Oriunde călcăm vom găsi urma de talpă a celui de dinaintea noastră. Mai mult, pare că aproape nici nu mai călătorim altfel decât pe urmele altora. Mergem în şir indian, unii după alţii, iar abaterile noastre ”aventuroase” sunt lipsite de spectaculos. Eventual mergem pe un drum paralel. Dar punctul de plecare şi cel de sosire sunt pe deplin cunoscute şi planificate. Plecăm de la o cafea şi ajungem la şampania triumfului! Riscurile noastre sunt păstrate mai întotdeauna în proximitatea uşii de ieşire! Riscul a rămas (atât cât mai este) în sarcina celor care practică sporturi extreme, alpinişti înveteraţi sau expediţioniştii care ”atacă” cele mai dure colţuri de lume. Dar chiar şi ei provoacă o lume cunoscută deja, pozată, filmată de predecesori, din aer sau din afara atmosferei, o lume analizată, o lume care se supune unor reguli extrem de familiare. De le va fi fatală, acest lucru nu se va întâmpla altfel decât corect, predictibil şi (lucru fundamental), pe deplin explicabil! Între timp noi, cei mai mulţi, rămânem în umbra autocarelor şi în ”provocarea” staţiunilor all inclusive! Basmele noastre moderne sunt scrise în broşuri! Şi, totuşi, când ne întoarcem din acele călătorii care ne-au plăcut mult le numim, foarte firesc, ca fiind… ”de vis”!

De fapt, nu ne mai deplasăm cu adevărat şi asta tocmai acum, când ne deplasăm atât de mult şi de simplu. Argonauţii au devenit internauţi. Navigăm pe www, fascinaţi şi dependenţi, stând pe scaunul de-acasă, plutind în lumi virtuale. Dar şi ”virtual” e un cuvânt amăgitor. Incomplet şi imprecis! Imprecis, pentru că nu este doar un univers posibil, aşa cum ne sugerează ”virtualul”, ci este cât se poate de real în dimensiunile lui socială, culturală şi chiar fizică. O pagină de internet accesată există ca atare şi nu ca altceva! Incomplet, pentru că nu ne spune cel mai important lucru şi anume acela că universul internetului este unul integral artificial! Un artefact pe deplin omenesc. Asemenea monştrilor din vechime?

Faptul că nu ne mai putem rătăci fără voie îşi are preţul său. Printre altele, faptul că nu prea ne mai putem rătăci nici dacă am vrea! Oriunde ne-am ascunde, gadgetul din proximitate ne va divulga prezenţa, ne va des-tăinui traseul, momentul opririlor, durata acestora. Ce cumpărăm şi cât costă. Unde dormim. Ce şi cât mâncăm. Dacă vorbim şi cu cine. Deasupra noastră, sateliţii care nu suportă izolarea omului ne vor constrânge la ”comunicare”. Cu voie sau fără voie! Cui vrem şi cui nu vrem! Acolo unde ”nu avem semnal” se cheamă, deloc neîntâmplător, că ”nu avem acoperire”! Iar unde nu este acoperire se termină lumea ”reală”, reală pentru că predictibilă, familiară. Lumea familiară este lunea lui 112 sau a lui 911! În schimb, dincolo de acoperire sunt monştrii, sălbăticia! Poate chiar noi! Căci nu putem deveni ”invizibili” decât dacă renunţăm la tot ce ne defineşte mai profund şi mai imediat contemporaneitatea. Dar asta nu e tocmai o opţiune căci, înspăimântaţi de singurătate, împărtăşim tot. Sharuim!

Da, în seara aia, taximetristul nu era prea sigur de adresă.  Şi, nu, nu aveam cum să ne pierdem! Bucureştiul nu are teritorii necunoscute. Cartografiat în detaliu, ocupat până la refuz, pe deplin antropomorfizat prin denumiri recognoscibile şi numere, el nu este un tărâm al viselor. Aflarea străzii era doar o chestiune de timp, iar timpul era o chestiune de bani. În universul convenţiilor lucrurile sunt limpezi. Doar că în noapte se ascund taine! Nu ştiu exact când am ieşit din Bucureştiul cunoscut, dar am ieşit! Mergeam pe una dintre arterele oraşului, totul era aşa cum se cuvine să fie, blocuri, copaci, maşini şi ferestre când, la un moment dat am depăşit acea graniţă personală, limita de care nu trecusem niciodată. A fost o trecere simplă, ca o respiraţie! Nimic nefiresc! Ciudată a fost doar intensitatea cu care am resimţit această trecere. A fost ca şi cum am intrat deodată într-un Bucureşti paralel, în care blocurile, copacii, maşinile şi ferestrele arată la fel, dar fără ca, de fapt, să fie la fel! Pentru o secundă m-am simţit ca un marinar pe ape neîncepute! Valurile sunt valuri şi apa e apă, dar marinarul ştie că acele ape nu apar pe nici o hartă! E drept, Bucureştiul meu paralel apărea pe toate hărţile, dar mai puţin pe cea mai importantă dintre toate şi anume pe harta mea proprie, pe harta trecerilor mele prin oraş.

Adresa fetei era pe o străduţă extrem de îngustă, întunecată, locuia într-un bloc nou, insinuat nefiresc între case. Era o înfundătură, de fapt, şi era atât de îngustă, încât am ieşit înapoi în bulevard dând cu spatele! Apoi am mers minute întregi prin acel oraş nou, nemaivăzut. M-am lăsat purtat de taximetrist şi de maşină, transformaţi în călăuză şi în animalul său miraculos. Mă încerca o emoţie blândă, caldă, extrem de personală. Am reintrat în Bucureştiul ”meu” la fel de brusc, de neanunţat şi pentru prima oară, după foarte mult timp, am avut sentimentul că am fost cu adevărat într-o călătorie. Am resimţit asta mai puternic chiar decât în cazul multora dintre revenirile mele pe aeroport! 

Chestia asta m-a făcut să mă gândesc că, poate, lucrurile nu s-au schimbat fundamental! Vorba ceea, trimitem sonde care au ieşit din sistemul solar, dar încă putem resimţi emoţii intense când ajungem într-un cartier necunoscut! Sau când ne întoarcem acasă. Poate că nu suntem atât de diferiţi… Nu de alta, dar mă gândesc la Marco Polo şi la desenul lui Dürer! Primul a crezut că un rinocer greoi şi lipsit de frumuseţe e un inorog, doar pentru că avea un corn pe nas! Noi, oamenii moderni, cu National Geographic şi Animal Planet, recunoaştem într-un desen care ne arată un animal cu solzi pe picioare şi cu o platoşă ca de metal pe corp reprezentarea unui rinocer!

Şi cine ar putea spune cu siguranţă că acest lucru nu se datorează tot… cornului?