În mod normal, aş lăsa o tăcere lungă şi aş prefera să fac orice altceva, să mă holbez pe geam, să număr stâlpii de telegraf, dar de data asta nu mă pot abţine. „Care ei, domne? Despre cine vorbiţi?“. „Cum care ei? Ei, politicienii! Azi se ceartă, mâine se împacă. Toată ziua zbiară la televizor, altceva nu mai ştiu“. Zâmbesc: „Eu vorbeam despre ce se întâmplă în Ucraina“. Taximetristul meu dă din umeri şi continuă: „Păi da, ăla – alt război. Acolo o să înceapă Al Treilea Război Mondial. Aşa a fost mereu în istorie, orice criză financiară a avut loc înaintea unui război mare. Şi poate e mai bine aşa. Măcar atunci se mai triază din nemernici, ni se dau pistoale, putem să ne ducem să-i împuşcăm în cap şi pe unii şi pe alţii dacă ne supără, dacă sunt nenorociţi, dacă fură de la oameni. Aşa, pac!“.

Tăiem Bucureştiul prin beznă, ca şi cum am înfige un cuţit în coaja unui fruct enorm, fără să ştim dacă am ajuns sau nu la miez. Suntem nişte personaje nebune într-o lume strâmbă, într-un film realist în care de fapt nu se întâmplă nimic, nu moare nimeni, nu se răzbună nimeni, toată lumea doar se ceartă. Dar eu am modalitatea mea secretă de a şterge realitatea când vreau (deşi pentru puţin timp, atât cât să nu îmi pierd minţile). Aşa că fac o pauză de la Capitală, de la taxi, de la noapte, de la războiul politicienilor noştri. Pac, îi şterg pe toţi.

La revedere Băsescu, la revedere Firea, la revedere Ponta, Bucureşti te salut, Pantelimon cu câinii tăi – te ţuc pe portofel. Pun pe pauză războiul (da, războiul) din Ucraina, încrâncenarea din creierele noastre, Transnistria, Putin, Moldova, tricourile cu „Basarabia, pământ românesc“, pun pe pauză toate luptele mele de doi lei, dar şi toate luptele mari cât istoria. Mai pun pe pauză scandalurile pe care nimeni nu le va ţine minte, măselele scrâşnite, rupturile dintre noi şi oamenii noştri personali, agitaţiile, el a zis aia, celălalt a zis ailaltă, ce proşti suntem, ce deştepţi suntem, ce unici, ce puţini, ce mulţi, ce frumoşi, ce bătuţi de soartă. Totul, totul pe pauză!

Eşti cumva un bărbat plictisit, vii să bei la Terasa Fericirii, sub balconul meu şi, când te enervezi, spargi toate sticlele şi rupi două mese? Te-am şters! Te bagi cu maşina, claxonezi, înjuri, scoţi pumnul pe geam? Te-am şters şi pe tine! Televizor deschis la nesfârşit, care ascunzi în tine foamete, sânge, răutate, tot gunoiul intergalactic, toată voma, iată că treci şi tu pe pauză de data asta. Ploaie, frig, vânt, furtună, habar n-am de unde veniţi, dar veţi rămâne suspendate o vreme pe tărâmul lui nicăieri.

Câtă vreme îmi trag sufletul, câtă vreme mă uit mai bine în jur, câtă vreme calculez cât timp a trecut şi cât timp mai este, cât să îmi măsor regretele, bucuriile, zilele bune, zilele crunte, ţintele, dungile, totul. Deşi pentru scurt timp, am putea totuşi respira în acest weekend, între două războaie. Am putea merge pe străzi curate şi am putea dormi liniştiţi, de-adevăratelea. Am putea să ne întindem mâinile, picioarele, speranţele. Am putea fi bine.