Un fulger

Eram prizonier de război în Bulgaria. Spitalul, în care mă apucase vara convalescent, era instalat într’un mare hotel din Sofia. Stăteam singur într’un fel de celulă la etajul de sus şi dela fereastra mea, care domina toate casele dimprejur, contemplam în lungi după-amiezi de vară priveliştea sutelor de ogeaguri îndreptate spre cer.

Era cald şi linişte. Peste acoperişuri de tablă roşie, toate la fel, tremura în lumină apa morţilor. Ceasuri întregi stăteam acolo singur, între pământ şi cer, de-asupra oraşului străin – şi prin sufletul meu, altădată animat ca o sală sgomotoasă şi plină, se perindau acum numai amintiri şterse, imagini fără contur, asemeni norilor subţiri care s topeau în cupa de azur a cerului, lăsând în trecere peste oraş numai umbra lor diafană.

Într’un rând băgai de seamă că drept în faţa mea, peste două şiruri de case, în cadrul unei ferestre mari de la etajul al treilea, a apărut o siluetă gingaşe de fată. Cu bustul înclinat într’o mişcare plină de graţie, se ţinea cu o mână de marginea de sus a ferestrei şi părea că se uită undeva, cu luare-aminte... Mâneca largă a bluzei de vară lunecând în jos, îi desgolise braţul până la umăr.

Nu-i puteam distinge faţa. Dar după mişcări şi după culoarea părului, o presimţea subţirică şi brună.

Multă vreme, sau poate numai câteva clipe, am rămas aşa, cu ochii şi cu gândul la această apariţie tulburătoare din lumea de care eram despărţit de atâta vreme. Şi după ce a dispărut în umbra odăi, ochii mei o vedeau încă, tot acolo, înclinată uşor în privazul ferestrei.

Zilele următoare străina s’a arătat iarăşi în acelaşi loc, ţinând de-asupra capului braţul ei gol care se zărea alb pe fondul de umbră, ca o pată uşoară de lumină.

Fata nu mă vedea. Dar în monotonia ceasurilor mele, apariţia aceasta era o distracţie aleasă şi fină. Când oraşul, adormea toropit de căldură, aşteptam cu nerăbdare să învie cadrul pustiu al ferestrei şi, când ea se arăta acolo, o salutam întotdeauna cu o exclamaţie, ca pe o primadonă.

Într’o zi, simţind că priveşte mai stăruitor spre punctul în care mă aflam, am fluturat o batistă. Atunci ea a dispărut repede, s’a întors cu un binoclu şi s’a uitat îndelung la fereastra mea. Apoi s’a tras puţin în umbra odăii şi de acolo mi-a răspuns la fel, cu batista...

Aşa am făcut cunoştinţă. Şi la atâta s’a mărginit în prima zi corespondenţa noastră aeriană.

A ştiut ea oare dela început că sunt prizonier de război şi, cu bunătatea încântătoare a femeii de orice rasă, a vrut numai să-mi aducă o consolare? Poate că fata era romantică şi murea de urât ca şi mine.

Am încercat apoi să intrăm în vorbă de departe prin semne. Ceiace voiam noi să ne spunem era un lucru foarte simplu, în fond. Şi nu e de mirare că am izbutit să ni-l spunem chiar de a treia zi. Câte nu se pot povesti prin gesturi şi prin semne! În câteva zile am trecut prin toată gama de nuanţe a începutului, dela o banală fluturare de batistă care însemna un simplu „bonjour“, până la gestul neaşteptat al mânei care s’a apropiat lung de gură, ca să-mi trimită peste acoperişuri fiorul unei sărutări.

Eu unul mă mulţămeam şi cu atâta, – ce era să fac? Se vede însă că fetele sunt mai curioase. Prietena mea dorea cu orice preţ să ieşim din vagul gesturilor care exprimă numai sentimente generale, să precizăm. În curând a născocit un mijloc de telegrafie optică: a tăiat litere mari de hârtie şi mi le-a arătat, una câte una. La rândul meu, am stricat o sumedenie de formulare imprimate de ale spitalului, pe care era scris cu litere chirilice: Lista za hranata, sau cam aşa ceva, – ca să alcătuiesc un aflabet.

Dar eram prea departe unul de altul, literele se vedeau lămurit. Şi pe când eu îi telegrafiam în franţuzeşte, se vede că ea îmi răspundea pe bulgăreşte. Era imposibil să facem dragoste platonică în două limbi aşa de diferite... Descurajaţi, am rămas amândoi cu braţele în jos. Şi de atunci am început să ne spunem iarăşi numai prin telepatie, ceiace nu se poate preciza prin gesturi.

La ceasul ştiut, ca o floare discret colorată se arăta zilnic în privazul înalt, în lumină, peste acoperişurile monocrome, printre ogeaguri mute şi pustii. Gândurile şi dorinţele noastre se încrucişau în văzduh. Nimeni nu era să ne vadă şi noi nu vedeam pe nimeni, – numai câte o pasăre neştiutoare trecea prin spaţiul dintre noi, ca un bolid. Aveam atunci iluzia că sunt singur cu ea, subt cerul ocrotitor şi palid, în liniştea suavă care învălue orice altitudine.

Dar ajunsă la un punct mort, idila aceasta aeriană, pe care împrejurările o păstrau în limita celui mai eteric platonism, putea să devine şi ea dela o vreme obişnuinţă anostă şi cotidiană, ca tot ce stă pe loc fără schimbare...

Într’o seară târzie, deschisesem fereastra şi mă uitam, cu gândul dus departe, la o steluţă de lângă Carul-mare, – o veche cunoştinţă a mea.

Din spre Balcani se ridicau nori negri, luminaţi când şi când de fulgere albastre. O învăluire scurtă de vânt trecu pe deasupra caselor, în goană. Ca să mă pot bucura în voe de spectacolul furtunii care se apropia, am stins lumina şi m’am aşezat pe marginea ferestrei, ca de obiceiu, cu picioarele în afară, de-asupra abisului. Norii cuprindeau acum cerul întreg, până la piscul Vitoşei, a cărui creastă neagră se zugrăvea încă pe o făşie de azur întunecat.

Fără voe ochii mi se îndreptau spre geamul cunoscut, la care mă uitasem în zadar toată după-amiaza aceea.

Bulgarca mea era acolo. Un fulger viu şi îngemănat ne-a descoperit pe unul altuia, de două ori în aceiaş clipă.

Întâiu, am crezut c’a fost numai o părere. Dar ochii mei, orbiţi acum de întuneric, păstrau încă pe retină imaginea ei: fata era goală...

Într’o flâfâire de fulger am văzut-o iar, albă, nemişcată în lumina crudă... A fost o clipă numai. Noaptea a învăluit-o brusc. Şi când întunericul s’a sfâşiat din nou, viziunea pierise. N’am mai zărit decât geamul închis, care a scânteiat scurt în lumina fulgerului.

Îmi dăruise tot ce o fată de bulgar, cu sufletul întunecat şi aspru al neamului ei, putea să dăruiască unui prizonier de război, într’o caldă şi sbuciumată noapte de vară.

Dar tot ce e frumos şi curat pe lume, – fulgerul de zăpadă ca şi văpaia pură a fulgerului, minunea gingaşe a curcubeului şi splendoarea înaltă a aurorei – durează prea puţin, abia câteva clipe...

A doua zi am ieşit din spital. Am fost pornit cu caraula spre un lagăr necunoscut, departe.