E ceea ce încerc şi eu azi, când Adevărul, ziarul de care m-am apropiat şi altfel decât din ipostaza de cititor de vreo opt luni încoace şi care m-a înzestrat cu ipostaza de blogger la care nici cu gândul nu gândeam până în decembrie 2012, împlineşte 125 de ani.

Nu, nu e vorba, din păcate, de 125 de ani de apariţie neîntreruptă, ci 125 de ani de la înfiinţare. Însuşi detaliul că nu cred să existe pe piaţa românească vreo publicaţie serioasă, pentru care anii calculaţi de la crearea ei să coincidă cu anii existenţei sale efective, că adesea ziarele şi revistele din România s-au aflat la răspântii, că multe, foarte multe dintre ele nu au găsit puterea depăşirii acestora e semnificativ pentru relaţia de interdependenţă dintre capricioasa şi nu întotdeauna prietenoasa noastră istorie naţională şi diacronia presei autohtone. O relaţie pe care o reflectă viaţa Adevărului, cu sincopele ei cu tot.   

Creat în 1888, dispărut de vreo două ori, din varii motive, reînfiinţat în chip aproape miraculos în 1946, într-o perioadă tulbure în care se jucau ultimele scene ale tragediei optimiste a libertăţii româneşti condiţionate dintre anii 1944 şi 1947, soarta ziarului Adevărului părea în 1951 definitiv pecetluită.

Atunci puterea comunistă, autoproclamată de stânga, dar care disocia în cel mai dur chip cu putinţă stânga, aşa cum o înţelegea ea, nu doar de stânga occidentală ci şi de marile şi autenticele valori ale democraţiei şi libertăţii şi care nu se împăca defel cu neîngrădita exprimare a ideilor, a decis suprimarea Adevărului. O deranja pesemne  istoria însăşi a ziarului, o istorie ce le amintea noilor puternici ai zilei că există şi o stângă democratică cu o presă pe măsură. O presă care arătase că poate dărâma guverne şi că poate sancţiona nedreptăţi şi ilegalităţi.

Comuniştii şi cenzorii lor erau cu siguranţă deranjaţi chiar de cuvântul adevăr, plasat pe frontispiciul ziarului, cuvânt pe care l-au desemantizat şi siluit în funcţie de interesele lor de moment. Unde mai pui că noilor autorităţi le era mult mai simplu să controleze şi să cenzureze la sânge cele două mari ziare centrale îngăduite, Scânteia şi România liberă, ziare la care erau obligaţi să se aboneze toţi românii şi în care unicele lucruri adevărate erau anunţurile de la mica publicitate. Şi care, să nu uităm, în 1974 aveau să cunoască o drastică reducere a numărului de pagini.

Ironia sorţii a făcut ca Adevărul să renască din chiar cenuşa fostului organ de presă al Comitetului central al PCR.

În după-amiaza lui 22 decembrie 1989 aceeaşi echipă editorială care până cu o zi în urmă scosese Scânteia şi care, în virtutea normativelor de personal în vigoare, era compusă din jurnalişti socotiţi a face parte din rezerva de cadre a C.C. al PCR, a tipărit la repezeală Scânteia poporului, pentru ca, în ziua primului Crăciun liber al anului 1989,  să relanseze Adevărul.

Zgura fostei Scântei a fost vizibilă încă destui ani pe ziarul care, sub conducerea lui Darie Novăceanu, a avut prestaţii deloc onorante la mineriada din iunie 1990 ori în decembrie acelaşi an, atunci când Regele Mihai a fost împiedicat să intre în ţară.

Îndepărtarea de la conducerea “moştenitorului Scânteii” a directorului autoritar ce îşi însoţea editorialele cu un conţinut profund subordonat puterii criptocomuniste de lăbărţate semnături în tuş, a însemnat, orice s-ar spune, punctul zero al adevăratei relansări a Adevărului. Ajuns director, Dumitru Tinu, fost expert în politică externă, jurnalist cu un traseu profesional dintre cele mai misterioase, în contradicţie flagrantă cu previzibilul care însemna marca de înregistrare însăşi a  presei comuniste, niciodată definitiv rupt de Ion Iliescu, al cărui consilier de taină se pare că a rămas până la dramaticul şi încă insuficient elucidatul sfârşit al jurnalistului, a imprimat ziarului un profesionalism rece, ostil senzaţionalismului, dar şi deschiderea către pluralismul opiniilor. Totul cuminând cu antologicul editorial Ion Iliescu- rictusul bolşevic, iscălit de Cristian Tudor Popescu.

Reorientarea ziarului, fie ea şi controlată, a implicat costuri reflectate îndeosebi printr-o dramatică scădere de tiraj. Îndrăznesc să cred că salvarea cotidianului şi, mai apoi,. spectaculoasa lui redresare, ca şi tot mai pronunţata lui apropiere de specificul jurnalismului neînfeudat şi netranzacţional au fost posibile datorită televiziunii şi circulaţiei circulare specifice acesteia, caracteristică evocată într-o binecunoscută carte de Pierre Bourdieu.

În principal, Cristian Tudor Popescu, dar şi Dumitru Tinu, au devenit prezenţe familiare pentru telespectatorul obişnuit care, odată cu emisiuni precum Milionarii de la miezul nopţii rebotezată mai apoi Marius Tucă show de la Antena 1 sau Întâlnire cu presa de la Pro Tv. Aceste apariţii televizate au readus ziarul în atenţia cititorilor, au fost locomotiva relocării lui pe linia principală a presei româneşti post-decembriste.

Atunci practic am redescoperit şi eu Adevărul, atunci am început să îi citesc cu nesaţ editorialele dar şi obstinatele şi riguros documentatele anchete pe teme de corupţie. Atunci am simţit că s-au creat premisele apropierii ziarului de reale standarde jurnalistice. Adică de acele standarde cu care mă familiarizaseră anii în care am fost necondiţionatul ascultător al Europei libere, al lui Noel Bernard şi al lui Vlad Georgescu, în care am fost învăţăcelul lor informal, ori anii studenţiei mele clujene când, printr-o întâmplare fericită, am avut acces la presa franceză cu superbele ei împunsături de floretă, cu exuberanţele ei polemice, cu maxime preocupări pentru efectul stilistic.

Sfârşitul tragic al lui Dumitru Tinu din ianuarie 2003, încurcata lui moştenire, disputele pe proprietate, desele schimbări de patronat şi de acţionariat, criza economică, criza presei scrise, toată această încrengătură de fapte şi evenimente au fost adesea de natură să pună sub semnul întrebării nu doar viitorul, ci chiar prezentul Adevărului. Au fost multe răspântii cărora a trebuit să le facă faţă Adevărul de zece ani încoace, au fost- nu mă îndoiesc de asta- momente de derută, dacă nu chiar de disperare.

Important e că echipele redacţionale ale ziarului, managementul său editorial au găsit soluţii. Soluţii în conformitate cu spiritul vremurilor. A fost, este pe mai departe însă vorba despre soluţii nu pentru orice fel de supravieţuire. A fost şi este în continuare vorba despre soluţii pentru o existenţă demnă, în deplinul respect deopotrivă al cititorului ca şi al adevărului.

Însăşi apariţia acestei platforme de bloguri asociată nu doar generic ziarului, bloguri ce adună laolaltă oameni de profesiuni diferite, de orientări politice diferite, nu numai din Capitală, ci şi din ţară, oameni care, înainte de orice, au ceva de spus mi se pare o certificare a acestui fel de existenţă. Şi garanţia că şi pe mai departe Adevărul va reflecta complet şi corect realitatea fluidă a unei Românii care, oricât de contradictorie ar putea părea în evoluţiile ei secvenţiale, nădăjduim că nu va mai fi niciodată în situaţia de a-şi suspenda evoluţia democratică. Şi nici de a vedea suprimate din ordine politice ziare.