Carol al II-lea, fiul risipitor (I)
0
Amoruri incendiare, dezertări, călătorii în jurul lumii, dezmoşteniri, camarile de alcov, reveniri prin surprindere, intrigi politice, dezmăţ şi dictatură, ciubucuri, asasinate şi autoexil, performanţa unică de a fi precedat şi urmat la domnie de propriul său fiu.
Doar câteva dintre experienţele care ar fi putut face din Carol II un adevărat erou hollywoodian. După ce a adus pe ecrane un film despre viaţa şi personalitatea lui Abraham Lincon, regizorul D.W. Griffith şi-a dorit să ecranizeze şi biografia celebrei Zizi Lambrino, în care personajul Carol II ar fi jucat un rol principal. Dar, în urma unei documentări aprofundate asupra vieţii amoroase a regelui, a renunţat: pe atunci destul de pudibond, publicul american ar fi fost de-a dreptul scandalizat!
Un tânăr frumos şi cultivat
Primul dintre cei şase copii ai cuplului Ferdinand de Hohenzollern şi Maria de Edinburg, Carol apare pe lume la 16 octombrie 1893, în Apartamentul Princiar al Castelului Peleş, de la Sinaia. Marele eveniment este salutat cu o sută de salve de tun. A fost întâiul prunc al dinastiei Hohenzollern care s-a născut în România şi care a fost botezat ortodox, conform Constituţiei.
Anii copilăriei şi-i petrece sub supravegherea afectuoasă a lui lui Carol I, care se ocupă îndeaproape de instrucţia sa. Astfel învaţă să vorbească curent limbile română, germană, engleză, franceză şi rusă şi studiază temeinic, cu guvernante rafinate şi cu profesori celebri, limba latină, filosofia, istoria, matematica, chimia, fizică sau botanică. Cu Nicolae Iorga, aprofundează cunoştinţele de limbă, literatură, istorie şi geografie a ţării. În paralel, este preocupat de ştiinţele armelor. Termină Şcoala Militară din Bucureşti, apoi, în 1912, după susţinerea bacalaureatului, studiază la Academia Militară din Potsdam. Parcurge întreaga ierarhie militară şi devine general în 1923. Este însă şi un mare pasionat de sport: practică patinajul, tenisul, schiul, pilotează maşini şi ia cursuri de călărie. În acelaşi timp, îşi descoperă patima pentru... jocul de table, dar deopotrivă ascultă fascinat muzică clasică. După ce în 1914 tatăl său urcă pe tron, devine principe moştenitor şi după doar două luni-senator de drept în Reprezentanţa Naţională.
La moartea lui Carol I, avea 20 de ani, era un tânăr frumos, cultivat şi cu o personalitate debordantă.
Ocoleşte lumea, ca s-o uite pe Zizi
După prima sa legătură amoroasă cu domnişoara Ella Filiti, (îndepărtată discret din anturajul său sub motivul că îl sustrage de la preocupările de comandă onorifică pe care le presta în cadrul Regimentului de Cavalerie „Regina Elisabeta”), la una dintre chermezele organizate de Alexandru Marghiloman, o cunoaşte pe Ioana Maria Valentina Lambrino, zisă Zizi, o româncă descendentă dintr-o familie de aristocraţi greco-bizantini.
Amorul este mistuitor. În vara lui 1918, Carol îşi anunţă părinţii că intenţionează să se căsătorească cu Zizi. Dar toţi o iau drept o glumă. În noaptea de 27/28 august 1918, deghizat în uniformă de ofiţer rus, părăseşte unitatea militară de la Târgu Neamţ şi, alături de Zizi, se îndreaptă spre Ucraina. La 13 septembrie 1918, în schimbul sumei de 50.000 de lei, sunt cununaţi de preotul ortodox român Şaravski, într-o biserică din Odessa, în prezenţa reprezentantului consulatului român, a primarului Odessei şi a comandantului german al trupelor din zonă. A doua zi, Carol îi trimite tatălui său o telegramă, cu următorul conţinut: ”Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să-mi continui drumul către Franţa”. Mama sa îl roagă să se întoarcă, dar în ţară este acuzat că a dezertat şi este pedepsit cu 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa, din Bicaz. Aici i-a fost trimisă ca să-i ţină companie Marie Martini, o elevă cu care Carol avusese o relaţie înainte de episodul Zizi. (În urma sejurului amoros petrecut în detenţie, Marie îi va naşte un fiu, Silviu, care a fost recunoscut de principe).
Trucul diversionist la care a recurs familia sa va da roade: Carol pare că a uitat-o pe Zizi şi, curând, acceptă să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie cu aceasta. Ceea ce se şi întâmplă la Tribunalul Ilfov, în data de 8 ianuarie 1919. Drept recompensă, este amnistiat. Dar continuă să trăiască alături de Zizi. În consecinţă, primeşte o nouă misiune: să lupte împotriva bolşevicilor unguri. În toiul acţiunilor militare, Carol este sechestrat de tatăl său la Castelul Godely. Este apoi adus, în acelaşi regim de semidetenţie, la o mănăstire din Bistriţa, sub supravegherea permanentă a unui ins bizar: colonelul canadian Boyle. La 1 august 1919, declară pentru a doua oară că renunţă la calitatea de principe moştenitor, se recunoşte în scris drept soţ al lui Zizi şi tată al copilului pe care aceasta anunţase că urmează să-l nască: pe 8 ianuarie 1920, vede lumina zilei Carol Mircea Lambrino, tatăl prinţului Paul de Hohenzollern. În schimbul unei consistente pensii viagere, cu pruncul în braţe, Zizi este obligată să ia calea exilului.
Imediat, la 21 februarie 1920, acelaşi colonel Boyle organizează plecarea prinţului într-o călătorie de şapte luni în jurul lumii, prin Grecia, Atena, Istanbul, Alexandria Cairo, Eritreea, India, Birmania, Hong Kong, Shanghai, Japonia, Hawaii şi SUA. La 20 septembrie Carol ajunge la Londra, iar peste o lună se întoarce în România. Se pare că, în urma acestui voiaj, principele ia contact cu mişcarea fascistă a lui Mussolini şi începe să-şi închipuie un regim asemenea şi în România. Doar că în locul lui Mussolini se visează pe el însuşi.
Cuminţirea
În data de 13 octombrie 1920, „Adeverul” anunţă că principesa Elisabeta, sora lui Carol, s-a logodit cu principele Gheorghe, fiul cel mare al fostului rege al Greciei. Şi din partea lui Carol vin veşti bune: „Adeverul ” din 27 noiembrie 1920 titrează: „ De la preşedinţia Consiliului de miniştri ni se anunţă că prinţul Carol, moştenitorul tronului, s-a logodit la Lucerna, în Elveţia, cu principesa Elena a Greciei”, fiica regelui Constantin. Se căsătoresc la 10 martie 1921, la Atena. În „Adeverul” din 27 octombrie 1921, pe ultima pagină, apare ştirea intitulată ”Naşterea unui principe”: Monitorul Oficial publicase buletinul medical care anunţa că „(...)în ziua de 25 Oct. după amiază. Alteţa Sa Regală a dat naştere al orele 19,40 unui principe de constituţie destul de satisfăcătoare”. Era vorba despre Mihai, viitorul rege al României.
Duduia, „femeia vieţii”. Încă o renunţare la tron
Dar liniştea conjugală dintre cei doi soţi se deteriorează rapid. O dată cu aceasta, şi tihna familiei regale. În februarie 1925, Carol începe o nouă relaţie cu Elena Magda Lupescu, o femeie suspectată de moravuri îndoielnice, fiică lui Nicolas Grunberg, un farmacist evreu creştinat, şi soţie a căpitanului de vânători de munte Ion Tempeanu. Care, după ce află de legătura soţiei sale cu Carol, îi intentează imediat divorţ. La 20 noiembrie 1925, moare la Palatul Winsor regina Alexandra a Marii Britanii, mătuşa lui Carol. Ca să-l îndepărteze de Duduia, cum o alinta el pe Lupeasca, părinţii hotărăsc să-l trimită pe Carol ca să-i reprezinte la ceremoniile funerare. El acceptă şi promite solemn că se va întoarce acasă până la Crăciun. Însă, la o săptămână după înmormântare, traversează Canalul Mânecii, ia trenul de la Calais spre Paris, unde este aşteptat de Elena Lupescu. Cu care pleacă în Italia, la Milano, apoi la Veneţia. De aici, îi trimite o scrisoare tatălui său, prin care îl anunţă cu răceală că renunţă irevocabil la toate drepturile sale de principe moştenitor al României, cere să fie şters dintre membrii familiei domnitoare şi să i se acorde numele sub care să-şi alcătuiască o nouă stare civilă (Carol Caraiman), apoi se angajează să nu se mai întoarcă în ţară timp de 10 ani, „fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului”. La 21 decembrie, scrisoarea ajunge la Cotroceni.
Mihai, rege la cinci ani
1 ianuarie 1926. La Sinaia, se întruneşte de urgenţă Consiliul de Coroană. Ferdinand acceptă cu durere şi această cerere expediată de fiul său. A doua zi, Regele îi invită pe liderii politici la Cotroceni şi Camerele Parlamentului se reunesc într-o atmosferă tensionată. Mihai, în vîrstă de cinci ani, este proclamat Principe Moştenitor, sub o regenţă, alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi George Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie şi Justiţie. În august 1926, Carol se întâlneşte în secret la Paris cu Regele Ferdinand, apoi în octombrie-cu regina-mamă. În 21 iulie 1928, se pronunţă divorţul său de principesa Elena.
Într-un interviu acordat ”British United Press”, îşi exprimă dorinţa de a fi lăsat în pace şi arată că a luat hotărârea după o matură chibzuinţă. În noaptea de 20 iulie 1927, Ferdianand moare. La Sinaia, se deschide testamentul olograf al regelui, care fusese scris la 2 iunie 1925, având ca anexă un codicil conceput în data de 11 ianuarie 1926. Prin acesta din urmă, Ferdinand face o modificare dramatică a dispoziţilor testamentare iniţiale: „Anulez dispoziţia mea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol toată cotitatea disponibilă şi hotărârea de a cuprinde în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament”.
Carol loveşte din întoarcere
În 8 octombrie 1929, „Adeverul” anunţă pe prima pagină „Regentul Gh. Buzdugan a murit”. A doua zi, se întruneşte Reprezentanţa naţională care, la insistenţele lui Iuliu Maniu, acceptă numirea lui Constantin Sărăţeanu în locul defunctului Buzdugan. În acest fel, Maniu, care era preşedintele Consiliului de Miniştri, va avea control şi asupra regenţei. Criza politică se adânceşte continuu, iar curentul care promova revenirea lui Carol ia amploare. Mari personalităţi ca Nichifor Crainic, A.C.Cuza, Nae Ionescu, Nicolae Racoviţă fac propagandă carlistă. În acealşi sens militează şi Partidul Naţional, al lui Nicolae Iorga, gruparea A.C. Cuza şi Legiunea Arhanghelului Mihail. Liberalii se declară împotrivă, dar în interiorul partidului se produc fracturi: seniorii susţin actul de la 4 ianuarie, prin care Carol renunţa la coroană, iar aripa tânără, grupată în jurul lui Gheorghe Brătianu, se declară adeptă a restauraţiei. Mareşalul Averescu se reorientează, de asemenea, în favoarea lui Carol, sperând într-o liniştire treptată a vieţii politice. Poziţia echivocă a PNŢ-ului a este traşată de atitudinea lui Maniu, care spune că e de acord cu revenirea lui Carol, cu condiţia ca acesta să se despartă de Duduia şi să revină asupra divorţului de principesa Elena.
În 27 mai 1930, în Franţa, după o consfătuire cu camarila, Carol ia decizia: va reveni prin surprindere în România. 8 iunie 1930. Prima pagină a „Adeverului” se deschide cu un titlu de-o şchioapă: „ Sosirea prinţului Carol”. Editorialul imortalizează o atmosferă stranie: „Întoarcerea în ţară a prinţului Carol a produs o vie impresie în toate cercurile. Capitala a primit vestea în cea mai perfectă linişte. Se poate spune însă că nu a fost surprinsă. În ultimele săptămâni, evenimentul era oarecum în aer. Zilnic era anunţat şi toate dezminţirile găseau mai puţină crezare decât zvonurile afirmative. O stare generală de suferinţe, cauzate de grava criză economică reclama pentru opinia publică perspectiva unei speranţe, şi speranţa aceasta se concentra în necesitatea unui schimbări în conducerea superioară a ţării”.
„Bine aţi venit, Alteţă!”
Pe ultima pagină a aceleiaşi ediţii, „Adeverul ” informează şi face dezvăluiri de culise: „Prinţul Carol consultă oamenii politici. Cum a decurs călătoria”. Carol a întâmpinat dificultăţi la obţinerea paşaportului. Funcţionarii legaţiei s-au împotrivit plecării prinţului. Era firesc, atâta vreme cât, la avertismentele repetate ale lui Ion I.C. Brătianu, Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de miniştri, întărise măsurile de pază la graniţă şi chiar trimisese la Paris o echipă de spioni, care să monitorizeze orice mişcare a lui Carol.
Pentru a putea pleca din capitala Franţei, s-a recurs la o statagemă. Mai exact, la un fals. Căpitanul Pop, „ofiţer român aflat la Paris în misiune aeronautică”, scoate un paşaport pe numele şoferului ataşatului militar din Paris, un oarecare Eugene Nicolas. Apoi, fotografia acestuia este înlocuită cu cea a prinţului Carol. Vizele sunt înregistrate tot pe numele şoferului. Moment tensionat la legaţia germană: funcţionarul recunoaşte poza lui Carol! Dar îi acordă viza. De la Paris la Munchen, principele călătoreşte cu trenul. În oraşul german, îl aşteaptă un avion Farman, care fusese închiriat cu 44.000 franci francezi. Zboară pe ruta Viena, Cehoslovacia, Budapesta, Oradea, Cluj, Bucureşti. Călătoria nu e lipsită de incidente: vântul violent şi golurile de aer fac ca, deasupra Someşului, aparatul să coboare la o înălţime de 500 de metri. Aterizează la Oradea, pe aerodromul al grupului II de aviaţie, pentru a alimenta cu ulei, dar pilotul uită de benzină şi este nevoit să aterizeze din nou la Cluj. De la Bucureşti este trimis un avion militar care îl preia şi îl aduce în siguranţă pe pista de la Băneasa. Carol îşi trage sufletul la cazarma regimentelor 2 şi 9 Vânători. Apoi, plecă spre palatul Cotroceni, unde garda îi prezintă onorul.
Îl convoacă de urgenţă pe primul ministru Iuliu Maniu, cu care poartă următoarea conversaţie: „Domnule Maniu, eu am venit”. „Bine aţi venit, Alteţă!”. „Am crezut că dacă stau departe de ţară, fac un mare rău. Din cauza chestiei închise, s-a provocat şi alarmă, şi discredit economic. E mai bine să fiu aici înăuntru”. Unui apropiat al său, Carol i-ar fi spus, de asemenea: „Viu să împac şi să liniştesc spiritele. Nu am nici un gând de ură sau de răzbunare. Dimpotrivă, am venit să înlesnesc unirea şi împăcarea tuturor, în interesul superior al ţării”.
Detronare şi întronare cu bile
Evenimentele se suced cu o viteză halucinantă. După doar 48 de ore, într-o stare de confuzie politică generală, actul de la 4 ianuarie 1926 este abrogat. Iar în ediţia din 10 iunie 1930, „Adeverul” anunţă: „ Carol II proclamat rege!”. Votul a fost dat aproape în unanimiate, cu 485 de bile albe şi doar una neagră. Proaspăt detronatul rege Mihai este numit „Mare Voevod de Alba Iulia”.
Pe prima pagină, „Adeverul” publică ”Proclamaţia către români” a noului rege: „ Împins de marea mea dragoste de ţară, am sosit în mijlocul poporului meu spre a fi, conform făgăduinţii date, pavăza fiului meu şi straja patriei. (...) Astăzi, în mijlocul vostru, am venit cu inima plină de dragoste pentru toţi românii şi cu singurul gând de a strânge împrejurul Tronului pe toţi fiii patriei dornici de muncă şi de adevăr”. Editorial intitulat „Carol II”, este unul prudent: ” Noi n-am contribuit la îndepărtarea din ţară a prinţului Carol şi n-am speculat asupra întoarcerii sale. Dar noi am fi fericiţi dacă ar deduce din propria sa experienţă, dacă din căile întortocheate pe care a fost silit să umble pentru a reintra în dreptul său, ar învăţa cât de periculos este să guverneze în afară de respectul Constituţiei şi legilor, şi la ce nefaste rezultate trebuie să ducă un regim autoritar, autocratic şi samavolnic.” Următoarele piese ale dominoului: demisia guvernului Maniu şi constituirea cabinetului G.G. Mironescu. Apoi, demisia regenţei.
„Adeverul” din 12 iunie 1930 reproduce câteva fragmente dintr-un „Interview cu regele Carol”, publicat în ”Le Matin”: Jurnalistul Jules Sauerwein constată: „ Majestatea Vostră se află acum în faţa unei opere mari”. Carol răspunde :„Da, în faţa unei opere mari. Menţinând în întregime principiile politicii noastre externe, în special amiciţia cu Franţa, întărind ţara, reorganizând armata, primul meu minister se va consacra în deosebi ridicării economice”. De altfel, nimeni nu poate nega faptul că regele Carol a avut cea mai consistentă contribuţie la accelerarea procesului de modernizare a României sau că, sub domnia sa, ţara a cunoscut cel mai mare avânt economic din perioada interbelică.
„Centrala” din Aleea Vulpache
La 13 iunie 1930, editorialul poartă titlul : ”Un rege strict constituţional”: „Prima făgăduială pe care Carol I a dat-o poporului român a fost că va respecta legile. Regele Carol II urmează tradiţia strămoşilor săi când proclamă acelaş lucru”. Tot „Adeverul” anunţă : „ Regina Maria, în drum spre ţară”. Ca şi fiul ei, fără paşaport, Maria a plecat de la Oberamergau spre Munchen, de unde, cu Orient Expresul, a ajuns la Bucureşti. Pe drum, îi declară unui ziarist american că, în ciuda antagonismului care a existat în ultimii ani între regele Carol şi familia sa, totuşi îl iubeşte cu toată dragostea; nu ştia nimic despre planurile regelui Carol şi a fost surprinsă de revenirea lui. Cu atât mai surprinsă va fi de ceea ce va urma.
Carol o va izola pe mama sa la Balcic, îl va îndepărta de la curte pe Barbu Ştirbey, „eminenţa cenuşie” a Palatului, iar pe regina Elena o va expedia peste graniţă. Personalul Palatului este înlocuit complet cu o garnitură de amici, din care făceau parte, între alţii, Puiu Dumitrescu, Nae Ionescu, Malaxa, Manoilescu, Argentoianu, Arstide Blank. Pe 12 august, Elena Lupescu se stabileşte la Castelul Foişor, din Sinaia, iar peste cîteva luni se mută la Bucureşti, într-o vilă somptuoasă din Aleea Vulpache, care va deveni cartierul general al camarilei regale, de unde se vor trage toate sforile politicii româneşti, în următorul deceniu. Tot aici, Duduia primeşte periodic rapoarte informative de la directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului, care crease special pentru ea un serviciu de interceptare a convorbirilor telefonice.
Se încarcă comentariile...
