„Adeverul”, manual de utilizare a marii crize economice (I)

24 octombrie 1929. „Joia neagră”. La Bursa de pe Wall Street, aproape 13 milioane de acţiuni sunt scoase la vânzare. Preţul lor trece însă brusc şi inexplicabil de la trendul crescător la cel descrescător: pe rând, se sparg bulele speculative!

În numai câteva ceasuri, agitaţia şi tensiunea capătă dimensiuni apocaliptice. Toţi se grăbesc să vândă, iar valoarea acţiunilor se prăbuşeşte continuu. Brokerii ies pe străzi cu ochii injectaţi şi îşi sfâşie hainele, ţipând ca nebunii. Nimeni nu mai ascultă, toată lumea vociferează. Panica e totală. „Tzunami-ul” loveşte şi alte burse de valori.

30 de milioane de dolari se evaporă

27 octombrie. Sunt tranzacţionate peste 16 milioane de acţiuni, iar preţul lor se află în declin constant. Un consorţiu alcătuit din şase bancheri încearcă să oprească prăpădul, cumpărând acţiuni la un curs superior decât cel ofertat. 28 octombrie. „Lunea neagră”. Prăbuşirea nu mai poate mai poată fi stăvilită. 29 octombrie. „Marţea neagră”.

Cea mai crâncenă zi din întreaga istorie bursieră a SUA. Cu disperare, se vând în pierdere 16, 5 milioane de acţiuni, tranzacţie care anulează întreaga creştere bursieră din 1929. Până la jumătatea lui noiembrie, de pe bursă s-au volatilizat peste 30 de milioane de dolari. Mai mult decât datoria publică a SUA ! O sumă care se apropie de totalul cheltuielilor ţării în primul război mondial! 

Dezastrul a persistat, zi de zi, vreme de o lună. După trei ani de la aceste evenimente, indicele Dow Jones înregistrează o scădere de 89%. Abia peste un sfert de secol, va reuşi să depăşească maximul atins înaintea crizei. Crahul  este urmat de o lungă depresiune economică, care devastează America. La începutul anului 1930, preşedintele F.D. Roosevelt, făcând apel la patriotismul americanilor, cere mobilizare generală şi propune „New Deal”- un set de măsuri concrete pentru redresare.

În 6 martie 1930, toate băncile sunt închise şi inspectate. Două treimi sunt decretate a fi în regulă, cetăţenii îşi încep să-şi recapete încrederea în sistem. Se pornesc lucrări industriale ample, se implementează programe de protecţie socială, în care sunt implicaţi milioane de şomeri. În domeniul agriculturii, cel puţin bizară pare măsura prin care li se solicita fermierilor să reducă producţia la anumite produse şi să renunţe la cultivarea unei părţi a pământului: statul încerca, în mod artificial, să crească preţul alimentelor. Ceva mai târziu, demersul va fi declarat neconstituţional. „New Deal” a reuşit să amelioreze situaţia. Însă criza, pe care preşedintele Hoover o considera un accident nefericit („totul va dura 60 de zile”), nu se va opri cu adevărat decât după  izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Dezmăţ bursier

Declanşarea marii crize economice s-a produs în decorul unei lumi traumatizate de efectele primei conflagraţii mondiale. Dispăruseră multe resurse umane şi economice, iar statele beligerante încercau să-şi reconvertească producţia de război într-una de pace. Multe dintre ele, precum Marea Britanie, Germania şi Franţa apelau la SUA pentru împrumuturi, ca să-şi poată plăti datoriile. În condiţiile în care etalonul aur era cel după care se ghida economia şi factorul principal de legătură între ţările interdependente economic, după scurtă vreme, SUA reuşesc să cumpere aproape tot aurul lumii. Aşa încât seismul financiar s-a transmis prin contagiune.

 În marşul ei triumfal, între 1925-1929 industria SUA a produs aproximativ jumătate din totalul producţiei industriale a mapamondului!  În plus, sunt descoperite enorme zăcăminte de petrol care, alături de electrificarea industriei, au dus la reducerea semnificativă a costurilor de producţie. Pe lângă acestea, inovaţiile tehnice şi ştinţifice au luat un avânt fără precedent, dar au şi creat  un gol imens între capacitatea industriei de a pune pe piaţă produse competitive şi capacitatea salariaţilor de a le cumpăra. 

Producţia pe stoc a devenit inevitabilă. Soluţia imediată a venit, pe de o parte, de la bănci, care au dat startul la credite ieftine şi, pe de altă parte, de la politica  salariilor mari, inaugurată de Henry Ford, care va stimula consumismul, dus până la exacerbare cu ajutorul publicităţii. Aşa încât, americanii s-au pornit să cheltuie fără măsură, ca să-şi cumpere aproape orice: maşini ( producţia de automobile a crescut de la 2 milioane la 5,5 milioane în anul declanşării crizei), electronice şi electrotehnice, bilete de cinema (cinematografia a devenit a zecea industrie ca importanţă), excursii exotice. 

Excesul de bani a făcut ca rata de economisire a populaţiei cu venituri peste medie să devină mai mare decât creşterea oportunităţilor de investiţii. Asta a condus la o creştere necontrolată a preţurilor imobiliarelor şi a acţiunilor de pe bursă. Aici se specula intens: acţiunile cumpărate cu credite erau revândute la o valoare mai mare unor cumpărători, care le revindeau mai departe pentru câştig. În acea perioadă, un reprezentant la concernului  General Motors declara: „Bogăţia este în mâna tuturor: 15 dolari investiţi lunar la bursă pot, graţie acumulării de dividende, să aducă în 20 de ani un venit de 80.000 de dolari, adică un câştig mediu lunar de 400 de dolari”. 

Zeci de milioane de americani trăiau în malaxorul acestei modalităţi de a obţine profit imediat. Pe teritoriul SUA, funcţionau 70.000 de birouri de schimb bursier iar 8,5 milioane de dolari contabilizaţi ca împrumuturi au dezvoltat  tranzacţii cu capital fictive, mai ales la Bursa din New York. Mirajul îmbogăţirii facile („easy money”) a făcut ca, între 1925 şi 1929,  patru milioane de americani să deţină acţiuni la bursă. Împrumuturi ieftine, consum psihotic, achiziţii masive de acţiuni din bani împrumutaţi. Adică bani care nu existau de fapt. Un cumplit joc piramidal, care se va sparge în mod tragic. 

Devastarea Americii

Consecinţele s-au dovedit a fi pe măsura risipei: milioane de oameni rămân fără un loc de muncă, fermierii pierd terenurile girate la bănci; în ultimul an al crizei, se iveşte penuria produselor de larg consum, preţurile scad dramatic, o dată cu cererea pentru produsele noi, mii de afaceri se prăbuşesc, băncile rămân fără fonduri, fiindcă datornicii nu-şi mai pot plăti ratele, iar deponenţii îşi retrag banii, de teama falimentului, mii de suflete se adăpostesc în „hooverville”, nişte tabere de colibe, ridicate din resturi de lemn sau de tablă, din folii de plastic şi cutii de carton, producătorii agricoli prefer să arunce laptele pe camp, ca să nu îi scadă şi mai mult preţul, în condiţiile în care milioane de oameni mureau de foame, comerţul internaţional se prăbuşeşte. Dar cel mai periculos reflex al acestui haos va trece aproape neobservat: apariţia partidelor comuniste şi a regimurilor de tip fascist. Cu o rapiditate năucitoare, nefastul dominou afectează şi ţările europene. România resimte primul şoc după scăderea preţului materiilor de consum, una dintre principalele sale surse de venit.

România molcomă

În România, valul uraganului economic ajunge mai lent, pe la finalul anului 1929 şi începutul anului 1930. În cursul lui 1929, guvernul era optimist şi nu socoteşte necesar să ia măsuri anticriză: credea că va ieşi din impas datorită  recoltei bune din anul respectiv.  Dar după doar câteva luni, lucrurile scapă de sub control: producţia scade, şomajul creşte, încep grevele, apar falsificatorii de monedă naţională şi de dolari SUA. 

Cu toate acestea, politicienii le recomandă călduros  agricultorilor să facă împrumuturi! Pe 10 noiembrie 1929, Ion Mihalache publica în „Universul” celebra sa „Scrisoare către plugari”: „Agricultura nu se mai face azi cu <oasele>. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. < Credit, organizare şi educaţie> sunt <Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh> al agriculturii române”. 

În următorii ani, cataclismul va rade tot ce-i va ieşi în cale: 500 de fabrici falimentare, zeci de mii de şomeri, venituri cu 55% mai mici, industria redusă la jumătate, 2,5 milioane de agricultori hăituiţi de bănci sau de cămătari, preţurile produselor agricole scad cu aproape 70% şi, o dată cu ele, încasările la buget, grâul era prea scump să fie produs şi recoltat, deci se ajunge la supraproducţie, dar exportul de grâu şi de petrol scade cu 58%, trei curbe de sacrificiu lovesc lefurile intelectualilor şi funcţionarilor statului, deodată cu creşterea taxelor la bunurile de consum şi a impozitului pe salarii, datornicii se sinucid pe capete.

Criză în valuri

Într-o conferinţă intitulată „Consideraţii privind Marea Criză Economică din 1929-1933”, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, a arătat că la noi criza s-a instalat în câteva faze succesive. Prima a fost reprezentată de „criza preţurilor” (scăderea preţurilor la produsele exportate de România pe pieţele internaţionale: cereal, petrol, lemn, vite). Au urmat: „criza veniturilor” (pentru că nu mai puteau să exporte, producătorii lucrau în pierdere şi nu şi-au mai putut acoperi cheltuielile de producţie), „criza de consum” (cauzată de scăderea puterii de cumpărare), „criza producţiei” (cu depozitele pline de marfă şi fără cumpărători, fabricanţii nu mai investeau în materii prime), „criza locurilor de muncă” (în 1934, România avea aproximativ 32.000 de şomeri), „criza finanţelor statului” (veniturile bugetare s-au prăbuşit şi finanţele statului au intrat în degringoladă; guvernul a trecut brusc la economii, după o perioadă de risipă şi cheltuieli excessive; salariilor angajaţilor statului au scăzut, diminuînd puterea  de consum a acestora şi agravând „criza de consum”), „criza de încredere”, (Până la „criza morală” nu a mai fost decît un pas!) şi „criza bancară ” (apogeul a fost atins în 1931 şi 1932, când clienţii au asaltat băncile şi-au retras banii şi i-a pus „la saltea”; ajutorul de la Banca Naţională a venit la timp: în 1931, băncile comerciale au primit credite de 6,3 miliarde de lei, o sumă colosală la acea vreme; Banca Românească şi Banca de Credit Român s-au salvat; Marmorosch-Blank, una dintre cele mai mari bănci ale României, a intrat în lichidare, din cauza prăbuşirii marilor bănci germane şi austriece, iar Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Comerţului din Craiova, Banca Agricolă şi Banca Bercowitz au dat faliment).