„Adeverul“ despre asasinarea lui I.G. Duca (I)

Cu cinci gloanţe trase în ceafa prim ministrului, legionarii răspund la decizia acestuia de a interzice Garda de Fier; regele Carol II nu pare a fi străin de această crimă

Tânăr liberal pur-sânge, titrat, demnitar de anvergură internaţională, dar de o modestie care-i făcea să se jeneze chiar pe proprii săi colegi de partid, I.G. Duca activează cu o  pricepere dezinvoltă în viesparul politicii româneşti interbelice. Aflat în permanentă adversitate cu regele Carol II (pe care-l socotea un aventurier de duzină) şi inamic declarat al Gărzii de Fier, spre finele anului 1933, Duca acceptă preşedinţia unui nou Consiliu de Miniştri. După numai o lună  şi jumătate, este asasinat pe peronul gării din Sinaia de „nicadori”, trei legionari fanatici. După uciderea lui Duca, în politica românească se va deschide un sinistru ”sezon” de asasinate politice: pe rând, vor cădea sub gloanţe Corneliu Zelea Codreanu (1938), Armand Călinescu (1939), Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu (1940).

Deputat la 28 de ani

I.G.Duca s-a născut în data de 20 decembrie 1879, la Bucureşti, într-o familie onorabilă: Gheorghe Duca, tatăl său, a fost director al Căilor Ferate şi al Şcolii Politehnice de Poduri şi Şosele. După ce, în 1897, termină liceul Sfântu Sava, pleacă la Paris unde, în 1902, îşi ia doctoratul în Drept. Tot la Paris, primeşte iniţierea în francmasonerie. 

După ce se întoarce în ţară, lucrează pentru scurtă vreme ca ajutor de judecător la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea: ca discipol al lui Spiru Haret, după trei luni, este numit de Vintilă Brătianu ca director al Casei Centrale a Băncilor Populare, care avea drept scop dezvoltarea economiei ţărăneşti. La sfârşitul lui 1907, demisionează de la conducerea Casei, se înscrie în PNL şi candidează la alegerile generale: devine deputat la vârsta de 28 de ani. În paralel, este director la ziarul liberal ”Viitorul”. 

La 31 de ani, după moartea lui Spiru Haret (1912),  îi succede acestuia pe funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice, în cabinetul prezidat de Ionel Brătianu. În această perioadă (1914-1918), se împrieteneşte cu I.C. Brătianu, îi devine ucenic, iar acesta îl ”antrenează” să devină lider al PNL. Între 1918 şi 1920, este ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Din 1922 până în 1926, ocupă fotoliul de ministru al Afacerilor Externe. În această calitate, se declară susţinător convins al Micii Înţelegeri (din care făcea parte România, Iugoslavia şi Cehoslovacia), încercând să stopeze tendinţele revizioniste ale Ungariei care, după primul război mondial, începuse să ridice pretenţii pentru retrocedarea Transilvaniei. Este ales preşedinte al Comisiei pentru reducerea armamentelor şi vicepreşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Apropiat al Casei Regale, îi însoţeşte pe regele Ferdinand şi regina Maria în călătoriile lor la Londra şi Paris. După moartea regelui Ferdinand, într-o perioadă dificilă, marcată de uriaşe tensiuni politice, acceptă portofoliul de ministru de interne în ultima guvernare a lui I.C. Brătianu. La sfârşitul anului 1927, moare şi mentorul său poliltic. 

Ca ministru de interne, I.G. Duca se opune cu vehemenţă tentativelor principelui Carol de a reveni în ţară. După moartea lui Vintilă Brătianu, la 28 decembrie1930, I.G. Duca este ales preşedinte al PNL. Avea 51 de ani. Timp de trei ani,  se ocupă în mod direct de refacerea organizaţiilor judeţene ale PNL: străbate fără odihnă ţara, verifică în amănunţime felul în care se propagă ideologia liberală, participă personal la selecţionarea membrilor de partid.

„Gladiatorul” îndrăgostit de flori

I.G. Duca afişa o modestie aproape de neînţeles pentru „baronii” de atunci ai PNL: locuia într-o căsuţă de pe strada Cometa, pusă la dispoziţie de un prieten, clipele de răgaz şi le petrecea la Măldărăşti-Vâlcea, unde deţinea o mică proprietate, cultiva flori şi făcuse o pasiune pentru obiectele vechi, pe care le colecţiona. Duca a fost de asemenea unul dintre cei mai străluciţi oratori ai politicii noastre interbelice. Fraza precis şi concis, avea o memorie prodigioasă, dădea replici năucitoare, dar cu eleganţă de scrimeur, ştia să zugrăvească expresiv indivizi şi situaţii. A fost de asemenea, unul dintre marii teoreticieni al liberalismului. În opinia sa, liberalismul reprezenta ”singura idee de progres, care nu înseamnă salturi şi nici violenţe, ci o mişcare organizată în cadrul proprietăţii individuale, realizată prin ordine, democraţie, naţionalism şi armonie socială”. În plus, a fost unul dintre primii politicieni care a enunţat elementele de bază ale neo-liberalismului.

Rocada

În 1930, principele Carol revine în ţară. La sediul propriului său partid,  I.G. Duca afirmă public cu fermitate: ”Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să colaborez cu acest aventurier!”. Deşi monarhist convins, critică fără cruţare toate devierile de la ordinea constituţională ale noului rege. 

Dar curând, este nevoit să facă şi primul său compromis politic: îşi dă acordul ca PNL să sprijine guvernul Nicolae Iorga şi să intre într-o coaliţie pentru alegerile parlamentare de la începutul lunii iunie 1931, numind candidaţi liberali pe listele Uniunii Naţionale. Între 1932-1933, atacă din toate flancurile politica ”porţilor deschise” a celei de-a doua guvernări ţărăniste şi are frecvente conflicte cu regele Carol II. La 1 octombrie 1933, PNL propune chiar un program de guvernare, care prevedea atribuţii sporite pentru regimul parlamentar – constituţional, flexibilizarea administraţiei, reducerea şomajului şi a impozitelor, atitudini drastice împotriva mişcărilor anarhice. Toate aceste demersuri vizau un singur scop: răsturnarea guvernului ţărănist. Din noiembrie 1933, Franţa, care deţinea o pondere importantă în economia românească, prinde să facă în România presiuni politice tot mai evidente, spre a-şi consolida poziţiile. 

Aşa încât, în „Adeverul” din 9 noiembrie 1933, Al. Gruia anunţă la rubrica  „Ultima oră”: „Criza ministerială a izbucnit. D. Dr. Al. Vaida-Voevod a oferit regelui demisia”: „D. Al Vaida-Voevod  va recomanda regelui pe şeful celui mai puternic partid din opoziţie, dl. I.G.Duca. Preşedintele partidului liberal are, după cum ne-a asigurat membrii guvernului cu care am stat de vorbă azi dimineaţă, cele mai multe şanse. Este posibil să se încerce întâi alcătuirea unei combinaţii în care să intre gruparea dlui George Brătianu şi d. Octavian Goga”. În articolul „Cum şi de ce a căzut guvernul Vaida” se face o predicţie: „Este sigur că în cazul unui guvern Duca noile alegeri vor avea loc la mijlocul lunii Decembrie, iar viitorul Parlament se va întruni la începutul lui Ianuarie”.

O „condiţie sine-qua-non”

Brătianu şi Goga declină oferta regelui. La 15 noiembrie 1933, „Adeverul” dă de veste: „Eri a demisionat d. Vaida şi a fost însărcinat d. Duca cu formarea guvernului”:„ Sosirea d. Duca la palat a provocat mari ovaţiuni în rândurile mulţimei ce staţiona pe stradă. După terminarea audienţei (la rege, n.n), ieşind din curtea palatului i s-a făcut din nou o manifestaţie de simpatie. Regele a cerut d-lui Duca să-i facă o expunere a modului cum crede d-sa că s-ar putea soluţiona criza de guvern. 

Şeful partidului liberal a spus că partidul său stă la dispoziţia Coroanei. Regele i-a mulţumit d-lui Duca şi i-a comunicat că va aviza asupra soluţiei”. 16 noiembrie 1933. „S-a constituit guvernul Duca”. Obiectivele enunţate de noul prim ministru: disciplină şi ordine, regim de democraţie parlamentară, ordine în finanţele statului, fidelitate absolută faţă de aliaţi, armonie şi bună înţelegere între cetăţeni. În proximitate, cea mai importantă misiune primită din partea regelui era organizarea alegerilor de la sfârşitul anului. Însă Duca însuşi îşi propunea cu prioritate şi alte două ţinte: să stabilizeze economia românească după marea criza mondială şi să impună cu orice preţ respectarea legilor ţării. 

Era cunoscut faptul că, încă din 1924,   I.G. Duca îşi declarase antipatia faţă de legionari, după ce Corneliu Zelea Codreanu îl împuşcase, chiar în sala de tribunal, pe Manciu, prefectul de Iaşi. Chiar a doua zi după numirea sa în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Duca i-a mărturisit lui C. Argentoianu că va fi nevoit să facă şi o altă concesie: Nicolae Titulescu îi ceruse să desfiinţeze Garda de Fier, iar el va face asta chiar înaintea alegerilor. Adică fix în ultima zi programată pentru depunerea candidaturilor, ca să-i oprească pe legionari să se strecoare pe alte liste: ”Mi s-a pus această condiţie sine-qua-non şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o”. La începutul lui decembrie 1933, Garda de Fier îşi anunţă candidaţi în aproape toate judeţele ţării şi dezlănţuie o campanie electorală violentă şi sângeroasă. Oficiosul liberalilor „Viitorul” „...vestejeşte cu asprime acţiunea extremiştilor (...) mai periculoasă decât cea a comuniştilor(...) orice mişcare de provocare şi de anarhie va fi sancţionată. România nu poate fi lăsată pradă grupărilor extremiste de dreapta sau de stânga, mai ales în momentele de astăzi”.

„V-aţi iscălit moartea!”

La 9 decembrie 1933, cu 8 voturi pentru şi 7 împotrivă, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, Guvernul Duca hotărăşte: ”(...)Art.I. Gruparea ”Arhanghelului Mihail” astăzi ”Garda de Fier” este şi rămâne dizolvată. Art.II. Localurile de întrunire ale membrilor acestor grupări vor fi închise, iar arhivele şi orice corespondenţă vor fi ridicate de autorităţile respective, oriunde s-ar găsi. (...) Art.IV.

Toate listele de candidaturi depuse pe baza legii electorale în vederea alegerilor legislative care încep la 20 decembrie 1933 în numele şi cu semnul grupării ”Garda de Fier” sunt nule şi neaventite. D-nii miniştri de interne şi de justiţie sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestui jurnal”. În urma acestui decret, în noaptea de 9 spre 10 decembrie, au loc ciocniri crâncene între legionari şi forţele de ordine, schimburi de focuri, descinderi la domiciliile şi sediile legionare. 

Bilanţul: aproape 20 de morţi şi mii de legionari arestaţi. Printre cei răniţi grav, se numără şi un oarecare Nicolae Constantinescu, student la Academia Comercială. După numai câteva zile, cei arestaţi sunt însă eliberaţi. Însuşi ministrul de interne recunoaşte că, la sfârşitul lunii decembrie, în închisori nu mai exista niciun legionar. A doua zi după interzicerea Gărzii, Duca primeşte o scrisoare de la generalul Zizi Cantacuzino – Grănicerul. Apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu, care conţinea doar câteva cuvinte: ”D-ta şi Titulescu v-aţi iscălit moartea!”. Iar Duca amplifică spaimele soţiei sale, spunându-i: ”Am semnat, fiindcă era nevoie pentru ţară ca să semnăm, dar eu mă aştept la orice”. 

Mai mult pentru ”reglarea” situaţiei, Codreanu propune o singură ”unitate de măsură – mormântul!” şi ”două sute de morminte necesare biruinţei”! Premierul continuă să primească ameninţări zilnice prin care este somat să demisioneze, în caz contrar familia îi va fi torturată iar el va fi ucis. Pe 20 decembrie 1933, PNL câştigă alegerile cu un scor zdrobitor: 51%. După trei zile, „Adeverul” anunţă şi alte mutări importante pe eşichierul politic: la comitetul executiv al PNŢ, Al. Vaida Voievod îşi anunţă retragerea din fruntea partidului, iar Ion Mihalache devine preşedinte în aclamaţiile delegaţilor.

„Nicadorii” au mers „cu naşu’”

Pe 27 decembrie, liderii legionari luaseră deja decizia suprimării lui Duca. Acesta iese de la Consiliul de Miniştri şi, alături de doamna sa, se îndreaptă către o recepţie. În drum, cei doi se abat de la traseu pentru câteva minute, ca să viziteze nişte prieteni. La Şosea, explodează o puternică bombă, care era destinată automobilului oficial.

În seara de 28 decembrie 1933, regele Carol îl anunţă pe prim ministru că, a doua zi, ar dori să stea de vorbă cu el despre eventualitatea unei destituiri a guvernatorului Băncii Naţionale. Pe 29 decembrie, I.G. Duca pleacă spre Sinaia, cu trenul de 9 dimineaţa. În afară de un agent însoţitor, vagonul ministerial nu avea niciun fel de pază. În vagonul alăturat, călătoreau ”nicadorii”. „Nicador” este un acronim al numelor legionarilor Nicolae Constantinescu, Caranica Ion şi Doru Belimace. Aceştia purtau asupra lor revolvere ”St.Etienne”, de cal. 8 mm („Browning”, după sursele „Adeverul”), un pistol semi-automat de cal.11 mm şi 17 petarde care detonau cu  zgomotul unui obuz . „Adeverul” dezvăluie că cei trei legionari s-au amestecat într-un pâlc de excusionişti din acel vagon; când au fost întrebaţi dacă fac parte din grup, au răspuns: „Nu, dar călătorim şi noi clandestin”. 

La proces, au declarat că au intenţionat să-l omoare pe Duca chiar la coborârea în gară, dar s-au răzgândit fiindcă grupul de oameni politici care îl însoţea era mult prea numeros. Surprinzător sau nu, din documentele aflate la Arhivele Statului reiese clar că, înaintea plecării lui Duca la Sinaia, informatorul poliţiei Alexandru Tale, vărul lui Belimace, îi „sifonase” şefului poliţiei Gavrilă Marinescu că se pusese la cale un atentat la viaţa premierului. Marinescu l-a înştiinţat imediat pe rege, dar acesta i-a tăiat elanul spunându-i scurt: „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe!”. După atentat, şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, în raportul înaintat lui Armand Călinescu, avea să declare că şi el ştia de intenţiile Gărzii de Fier, că însuşi primul ministru fusese prevenit dar că, în acea zi ”organele subalterne au fost lipsite de vigilenţă”.

„Acum plec”

Între ora 16 şi 18, Duca se află în audienţă la rege. Între timp, cei trei ”nicadori” se ospătează  la un restaurant din centrul staţiunii. Trenul dinspre Braşov spre Bucureşti, la care vagonul ministerial urma să fie ataşat trebuia să plece la ora 21,15, dar este anunţată o întârziere de 50 de minute. Aşa încât, după audienţa la rege, Duca trece pe la vila doctorului Costinescu, unde se afla şi Dinu Brătianu. De aici, la ora 21,30, pleacă la gară, însoţit de Costinescu, de Vlahide, secretarul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi de câţiva prieteni. 

Între timp,  ”nicadorii” îşi ocupaseră locurile: Caranica la nordul peronului, Constantinescu s-a ascuns la mijloc, într-o nişă situată în dreapta uşii principale, iar Belimace la sud, unde urma să fie anexat vagonul ministerial. I.G. Duca ajunge la gară la ora 21,55. coboară din maşină şi îi telefonează soţiei care-l întreabă când soseşte acasă. Duca îi răspunde: „Acum plec”. Au fost ultimele sale cuvinte. Ca să ajungă la peron mai aproape de vagon, Duca ar fi trebuit să intre prin biroul şefului de gară, nu pe intrarea principală, dar se pare că cineva uitase să-l anunţe. În mod straniu, automobilul care a intrat pe peronul gării nu a oprit în faţa vagonului, ci mai departe. Deci, ca să urce în vagon Duca a fost nevoit să parcurgă întreg peronul pustiu şi întunecat. Deodată, o petardă explodează.  Constantinescu îl prinde de umăr şi îi trage în ceafă cinci gloanţe, unul după altul. Apoi aruncă încă o pertardă către grupul care-l însoţea. Costinescu şi Vlahide sunt răniţi de schije.

În varianta prezentată de „Adeverul” din 31 decembrie 1933, „(...)în timp ce I.G. Duca trecea prin culoar pentru a ieşi pe peron, unde era aşteptat de ungrup de manifestanţi, d. Vlahide i-a propus să se întoarcă şi să treacă prin biroul şefului gării, pentru a evita astfel mulţimea. Fostul prim ministru însă nu a acceptat şi a trecut pe peron, unde îl pândea moartea”. Deci, peronul nu era pustiu, ci plin cu turişti, care se îngrămădeau să-l ovaţioneze  pe Duca: „ (...) la un moment dat, (Constantinescu, n.n.) auzind pe cineva spunând „domnule preşedinte”, s-a întors repede şi s-a văzut faţă în faţă cu primul ministru. Atunci, l-a apucat cu o mână de umăr, iar cu cealaltă a descărcat gloanţele; unul în tâmplă, iar alte trei-deoarece Duca îşi ferise capul-în ceafă”.