Extrem de cult, dar deprins cu rigorile militare, îndrăgostit iremediabil de o superbă poetesă română, acest tânăr cu nas acvilin şi cu urechi mari va pune bazele României moderne şi va deveni cel mai iubit rege al românilor.
După o domnie de 13 ani, a lăsat în urmă o ţară prosperă, cu 17 milioane de locuitori şi cu o suprafaţă de 295.000 de kilometri pătraţi. I se spunea ”Întregitorul” sau ”Fidelul”

Apriga englezoaică Maria
La proclamarea regatului, în 1881, regele Carol I şi soţia sa Elisabeta nu aveau nici un urmaş direct, deci succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regale. În urma acesteia, desemnat să ocupe tronul României a fost Ferdinand I de Hohenzollern, fiul cel mare al lui Leopold, fratele lui Carol I. Pentru prima oară, Ferdinand vizitează România în 1884, dar se întoarce acasă, să-şi continue liceul la Dusseldorf, să urmeze cursurile Universităţii din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tubingen. De la profesorul V.D. Păun deprinde limba, literatura, istoria şi geografia României. În paralel, studiază limbile franceză, engleză şi rusă. Se stabileşte la Bucureşti în 1889. Aici se îndrăgosteşte fulgerător de Elena Văcărescu, una dintre domnişoarele de onoare ale reginei Elisabeta. Pentru că statutul casei regale prevedea că prinţul moştenitor nu se putea căsători decât cu o fată de neam străin, Consiliul de miniştri se împotriveşte cu vehemenţă acestei legături. Carol I îl expediază pe Ferdinand la Castelul din Sigmaringen, iar prea frumoasa poetesă Elena este exilată în Franţa. Dar iubirea celor doi va dăinui toată viaţa. Chiar dacă, spre a respecta Constituţia, Ferdinand se va căsători, la 3 octombrie 1875, cu prinţesa Maria, primul copil al ducelui de Edinburg şi al ducesei Maria. Apriga englezoaică va fi cea care l-a influenţat decisiv pe Ferdinand să intre în război alături de puterile Antantei.  


Regele, între ciocanul şi nicovala „Adeverului”
În data de 16 august 1916, jurnalistul Emil Fagure saluta în „Adeverul ” hotărârea regelui Ferdinand de a intra în război alături de Tripla Înţelegere în aceşti termeni: „Până eri, România a avut un rege, de azi românii au un Împărat: adevărul acesta a năvălit ca o făgăduinţă de mult visată în toate sufletetele româneşti de la Tisa până la Mare. (...) Azi, Ferdinand I este suveranul popular, nu fiindcă a alergat după dragostea poporului român, ci fiindcă românii îl privesc şi recunosc în fapta lui pe Omul care de  mult, de veacuri, se arată în visurile naţionale cu spada în mână, ca un archanghel al Mîntuirei neamului”.
Trei ani după publicarea acestui elogiu, la 30 septembrie 1919, în editorialul „Regele guvernează”, Constantin Mille îl amenda cu asprime pe Suveran: „Formula constituţională că regele domneşte dar nu guvernează era pentru a salva aparenţele precum şi articolul din Constituţie, că regele nu e responsabil ci miniştrii săi de actele îndeplinite şi de legile promulgate sub iscălitura sa. (...) Şi lucrul devine şi mai grav, cu cât deşi regele guvernează şi deci are răspunderea, altul din umbră conduce treburile statului. Altă dată sub regele Carol guvernau el şi partidele. Azi regele guvernează şi este ajutat la conducerea treburilor statului de şeful unui singur partid. Şi când d. Brătianu este şi ministru de interne, şi de războiu, şi de externe, când tot d-sa este la instrucţiunea publică, la domenii şi la comerţ, se poate uşor înţelege cât de odios trebuie să fie acest regim. Brătienismul este astăzi quintesenţa reacţionarizmului şi gheşeftăriei”
În  „Regele şi baioneta”, publicat în „Adeverul” din 11 octombrie 1919 şi semnat N.V., se nuanţează : „Dacă un asemenea regim ca acel pe care l-a impus d Brătianu ar prinde, atunci regele nu ar mai fi de cât locotenentul d-lui Ionel Brătianu şi în loc ca ţara să vadă în Suveran un sprijinitor al celor asupriţi nu ar vedea în el de cât un asupritor mai mult. Chestia asta trebuie să se lămurească: a devenit regele şeful brătieniştilor sau prizonierul lor, păzit de un guvern militar?”. Soluţia este sugerată de Ştefan Vârgolici, în ediţia din 5 noiembrie 1919: „Să vie prinţul Carol la Tron!”. După alegerile din  noiembrie 1919, regimul liberal ia sfârşit. La putere vine guvernul Al. Vaida-Voievod.

Carol, inimă zburdalnică
Dintre cei şase copii ai lui Ferdinand, primul fiu, şi deci principele moştenitor al tronului, a a fost Carol. Un tânăr înalt, subţire, cultivat, plin de prestanţă. Dar, în acelaşi timp, înzestrat cu o inimă zburdalnică şi cu o personalitate vulcanică. Decizia lui de a se căsători în taină, la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino, o româncă descendentă dintr-o familie de aristocraţi greco-bizantini, şi faptul că a renunţat la prerogativele sale de prinţ moştenitor la 1 august 1919 au provocat un scandal imens la Curte. Dar cei doi părinţi, Ferdinand şi Maria, au decis să ia măsuri extreme. După ce este trimis să lupte împotriva bolşevicilor unguri, Carol este pur şi simplu sechestrat de tatăl său la Castelul Godely. Este apoi adus, în acelaşi regim de semidetenţie, la o mănăstire din Bistriţa, sub supravegherea permanentă a unui ciudat colonel canadian, pe nume Boyle. Din această iubire damnată, se va naşte Carol Mircea, care este tatăl prinţului Paul de Hohenzollern. Ca şi Elena Văcărescu, cu pruncul în braţe, Zizi este obligată să ia calea exilului. Nu se va mai întoarce niciodată în ţară.  În data de 13 octombrie 1920, „Adeverul” anunţă că principesa Elisabeta, sora lui Carol, s-a logodit cu principele Gheorghe, fiul cel mare al fostului rege al Greciei. Şi se pare că însuşi fratele ei cel mare hotărăşte să se potolească: „Adeverul ” din 27 noiembrie 1920 titrează: „ De la preşedinţia Consiliului de miniştri ni se anunţă că prinţul Carol, moştenitorul tronului s-a logodit la Lucerna, în Elveţia, cu principesa Elena a Greciei”.

”Naşterea unui principe” 
În „Adeverul” din 27 octombrie 1921, pe ultima pagină, apare ştirea intitulată ”Naşterea unui principe”:  Monitorul Oficial publicase următorul  buletin medical semnat de prof. Dr. Lauros, dna dr. Manicatide-Venert şi dr. Romalo : „ În seara de 24 octombrie ivindu-se în starea sănătăţii Alteţei Sale Regale Moştenitoare simptome cari puteau aduce repede complicaţii serioase, o intervenţie a fost judecată indispensabilă. Ea a avut  loc cu succes în ziua de 25 Oct. după amiază. Alteţa Sa Regală a dat naştere al orele 19,40 unui principe de constituţie destul de satisfăcătoare. Starea Augustei Mame este ameliorată”. Venise pe lume Mihai, viitorul rege al României.

Atentatul
Din luna mai 1921, se intră în febra pregătirilor pentru încoronarea regelui Ferdinand. Data acesteia este schimbată de câteva ori şi rămîne multă vreme incertă. La 5 septembrie 1922, „Adeverul” scrie despre  ”Un vast complot pentru asasinarea suveranilor României”. Atentatele dejucate fuseseră organizate de iridenta maghiară, în frunte cu contele de Belmont, un ofiţer maghiar, cu amestecul guvernului Horty.
Dar semnele apropierii evenimentului se precipită. La jumătatea lunii octombrie, la Sinaia sosesc oaspeţi de seamă: Regina Maria a Iugoslaviei, ducele de York şi mareşalul Foch, generalul Welgrand, generalul Berthelot, ducele de Genova, infantele Spaniei, infanta Beatrice, misiunile diplomatice daneză, belgiană şi norvegiană.
În data de 15 octombrie 1922, la Catedrala din Alba Iulia se desfăşoară somptuoasele serbări ale încoronării. Pe prima pagină a „Adeverului” se anunţă:  „ La Alba Iulia se încoronează azi primul rege al tuturor românilor. În această clipă culminantă a istoriei neamului românesc, când el se vede după secole de despărţire, unit în hotarele sale naturale, toate inimile curate şi gândurile bune se strâng într-o sfântă emoţiune. Şi toate se îndreaptă spre aceeaşi sfântă urare, ca Regele Unirei să fie şi al Concordiei”.

„Suveranii se sărută. Ei plâng”
Dar iată cum relatează ”Adeverul” momentul solemn: ”Uşile bisericii se deschid larg. O puternică urare înălţată din mii de piepturi ce palpită, emoţionate umple tăcerea întinsului. Regele şi regina, urmaţi de preşedinţii Corpurilor legiuitoare cari duc coroanele, de ofiţeri cari duc mantilele, de tot clerul de miniştrii, de misiunile străine, formând toţi un front feeric de strălucire şi podoabe neasemuite, scoboară larga scară a catedralei. E unul din spectacolele cele mai fermecătoare ce le poţi imagina ca solemnitate şi grandoare de costum. Uniformele diverse şi fantastice ale diplomaţilor şi misiunilor străine, lângă rochiile somptuoase ale doamnelor şi aurul ce înveşmântă pe cei douăzeci de episcopi, escortaţi de cei aproape 100 de generali şi de purtători în frac a atâtor decoraţiuni şi cordoane superbe, fac un tablou de teatrală, de neverosimilă frumuseţe şi armonie. În fruntea acestui convoi miraculos mergea regele şi regina. Regele e în uniformă de vânător de munte. Regina e în rochia ei strălucitoare de parcă e scăldată în soare. Se suc încet pe estrada de sub baldachin. Muzicile cântă, clopotele toate sună, tunurile bat năprasnic, se ridică viforos accentele corurilor, - şi strigă mulţimea de pretutindeni, de departe par’că din toate văile şi munţii Ardealului liber - urarea pe care suveranii o primesc covârşiţi de emoţie. Se aduc mantilele. Mantia regelui, albastră cu găetane de aur şi cu tradiţionala hermină, e adusă de generalul Popovici, mantia reginei e în paza generalului Lupescu. Cei doi generali le pun pe umerii suveranilor.  Poporul nu mai osteneşte aclamând şi strigând: Trăiască regele, trăiască „împăratul”, trăiască ”împărăteasa”!  În mijlocul acestui uragan de suflet, care porneşte să anunţe lumii măreţia clipei, - regele ia din mâinile d-lui Ferichide coroana de oţel. Cu un gest sigur el şi-o aşează pe cap în vreme ce uralele se înteţesc. D. Orleanu aduce în faţa regelui coroana reginei. Regele o ia cu mâinile amândouă, în timp ce regina îngenunche pe perna de catifea roşie ce-i fusese dinainte adusă. Şi deodată clamoarea uriaşe amuţi. Ochii tuturor aţintiţi spre regina îngenunchiată , cari într’o supremă închinare, primea podoaba şi povara coroanei ce regele i-o punea pe frunte - ochii tuturor se umezesc. Glasurile amuţesc, nimeni nu mai poate striga -- doar clopotele şi tunurile străbat cu gasurile lor prelungi tăcerea acestui moment de religioasă emoţiune a mulţimei. După ce o încoronează, regele ajută reginei să se scoale. Aclamaţiile reîncep. Suveranii se sărută. Ei plâng”. 

Mere creţeşti şi caviar
După încoronare, Ferdinand iese din biserică şi păşeşte pe o estradă de lângă clopotniţă, de unde, sub un baldachin, „ se va prezenta poporului îmbrăcat în mantie regală, cu coroana Regală pe cap şi cu toate insignele regale” şi va citi proclamaţia către popor. Urmează o discretă masă de banchet cu invitaţii care au asistat la serviciul divin, revista armatei şi defilarea. Apoi, suita regală pleacă spre Bucureşti. Ajung a doua zi dimineaţă în gara Mogoşoaia şi coboară pe un peron ornat cu covoare, flori şi steaguri tricolore. De acolo, convoiul regal se pregăteşte pentru intrarea triumfală în Capitală. După slujba religioasă de la Mitropolie, regele şi suita sa merg la statuia lui Mihai Viteazu, unde primesc ”defilarea cortegiului istoric şi etnografic”. În după amiaza aceleiaşi zile, la Palat se organizează un prânz de gală, în timp ce muzicile militare răsună prin toate pieţele publice ale Capitalei. Seara, are loc ”retragerea cu torţe şi luminaţii”. A treia zi, la Arenele Romane, Suveranii primesc omagiile a 10.000 de primari, veniţi de pe întregul cuprins al României reîntregite. Societăţile corale dau concerte şi fanfarele militare cântă în Parcul Carol. Tot acolo se desfăşoară ospăţul primarilor : „Construirea meselor a necesitat 540 de metri cubi de lemnărie a o mie de lei metrul cub, iar mâna de lucru peste 300 de mii de lei, deci numai construcţia meselor a costat peste 850 mii de lei, deşi mâna de lucru a fost făcută în parte cu soldaţi. Întinderea tuturor meselor atinge o lungime de peste 3 kilometri şi jumătate”. Meniul este riguros, dar consistent: 100 grame de măsline Volo, 100 grame de mezeluri asortate, 280 grame de friptură rece de viţel garnisită cu murături, caşcaval şi mere creţeşti, 80 de grame de ţuică, o jumătate de litru de vin. Costul unui singur tacâm este de 400 lei. Costul total al mesei se ridică la 700.000 de lei. Bunătăţile sunt  servite de 300 de soldaţi şi 100 de chelneri. Urmează o recepţie la Palatul regal şi concerte simfonice. La dejunul festiv oferit la Athenee Palace de ministerul de externe în cinstea misiunilor diplomatice şi jurnaliştilor străini, se serveşte Caviar Frais, Vol-au vent a la Toulousaine, Reihn Cabinet, Râble de lievre a la Creme, Boredeaux Brătianu, Chaufroid de valaille Jeannette, Salade Diplomate, Mouse Marie Brizard, Petit Fours, Champagne Rhein Extra, Corbeille de Fruits, Frinadises, Liqueurs Cointreau. 

Picanterii
În data de 20 octombrie 1922, „Adeverul” dezvăluie câteva întâmplări picante petrecute în culisele serbărilor de încoronare. În trenul care-i purta spre Alba Iulia, Nicolae Iorga şi Argentoianu au refuzat să stea unul lângă altul, iar delegatul trenului a constatat cu voce tare:„Iată, în sfârşit, o împrejurare în care sunteţi de acord”. O  bâlbă de protocol la Catedrala din Alba Iulia: „La sosirea Suveranilor, regele a fost luat de braţ de către Mitropolitul Primat Cristea şi condus la tronul din stânga Catedralei, care avea de-asupra o coroană şi armurele episcopale, iar regina condusă în acelaţi fel de către Mitropolitul Pimen al Moldovei la tronul din dreapta, care purta de-asupra sa coroana şi armurele regale. A fost un moment de jenă şi mirare generală, cu atât mai mult cu cât greşeala asta făcu ca regina să se găsească în mijlocul guvernului şi al corpului diplomatic, pe când regele se văzu înconjurat de misiunile regale şi princiare, de doamnele de onoare şi de reprezentanţii clerului”.