1) ipocrizia oficială cu privire la identitatea acestei culturi, 2) subfinanţarea, şi 3) debilitatea instituţională.

Climatul politic, fie că se va ajunge la o nouă coaliţie pro-europeană, fie că se va merge (Doamne fereşte!) la anticipate, nu va încuraja asumarea răspicată a identităţii culturale româneşti de către instituţiile oficiale, începând chiar cu Ministerul Culturii. Lipsind, astfel, direcţia, nici proiectele şi programele nu vor căpăta coerenţă şi relevanţă culturală.

Subfinanţarea, pe fondul deteriorării accentuate a situaţiei economice din Basarabia, nu ar putea fi surmontată decât în două moduri: a) prin măsuri politice curajoase, şi 2) prin finanţare europeană. Din nou, climatul politic face mai mult decât improbabilă croirea unui buget curajos pentru cultură, ca şi afluxul de fonduri europene de preaderare.

Mai mult: cum evoluţia celor două mari proiecte finanţate de România (restaurarea Muzeului de Artă din Chişinău, respectiv a Sălii cu Orgă) e - ca să utilizez un eufemism - nesatisfăcătoare, şi fondurile din dreapta Prutului, dacă vor mai veni, vor fi dirijate cu precauţie şi parcimonie.

În fine, debilitatea instituţională e, într-un anume sens, inevitabilă, cât timp între Prut şi Nistru nu se face diferenţa dintre identitatea politică (adică statalitatea, pe care nimeni nu o contestă) şi cea culturală (care continuă, absurd, pe linia sovietică a unei "culturi moldovene", distincte de cea română). Instituţiile culturale din stânga Prutului încearcă să fie mult mai mult decât pot fi, în mod obiectiv. Iar lipsa ostentativă de coordonare cu structura instituţională din România nu face decât să accentueze această debilitate, care transformă instituţii vitale în caricaturi.

Nu vreau să par pesimist şi nici nu exclud posibilitatea unor schimbări bruşte şi neaşteptate în bine. Vreau doar să arăt că e bine să ne pregătim pentru un an dificil şi să ne păstrăm capul pe umeri.