Stema de familie a lui Ştefan cel Mare şi legăturile dintre Moldova şi Ţara Românească

Se spune că românii nu ştiau grăi şi vagabondau de colo-colo până au ajuns în Moldova. Aici i-au auzit pe moldoveni cât de frumos grăiau şi au început să-i îngâne – însă nu puteau grăi curat moldoveneşte, aşa cum grăiesc oamenii, dar scoteau nişte sunete pe care doar ei le înţelegeau. Aşa a apărut limba română, care seamănă oarecum cu moldoveneasca, atâta că este foarte stricată şi greu de priceput.

Dacă depăşim teoria glumeaţă a moldovenismului şi ne uităm cu puţină atenţie la câteva detalii istorice vedem că lucrurile sunt mult mai complicate. Heraldica medievală din spaţiul românesc ne pune la dispoziţie puţine surse directe, însă cele câte există ne fac să ne punem întrebări care dezvăluie relaţii trecute sub tăcere de alte surse documentare. Să luăm de exemplu stema de familie a lui Ştefan cel Mare, care la începutul acestui an i-a încurcat puţin pe ucraineni.

Am trecut de curând pe la Cetatea Albă nu am găsit absolut nimic despre istoria locului. În vâltoarea Maidanului şi a războiului civil din Ucraina au ieşit la lumină două pisanii de-ale lui Ştefan cel Mare, care cândva se găseau la Cetatea Albă – iar ziariştii ucraineni au fost uimiţi să le redescopere. Pisaniile în cauză au fost luate de armata română în retragere, recuperate de sovietici în 1945 şi duse la muzeul de istorie din Herson, unde li s-a pierdut urma. Prin 1972 au fost publicate imagini ale pisaniilor lui Ştefan cel Mare drept monumente de artă armenească – probabil cel care le-a văzut atunci a fost uimit de frumuseţea şi detaliile lambrechinilor (elemente decorative heraldice) de pe coiful specific Renaşterii italiene care împodobea stema voievodului. Pisaniile de la Cetatea Albă menţionează completări sau reparaţii ale fortificaţiilor de la limanul Nistrului făcute de Ştefan cel Mare, în texte fiind amintiţi şi pârcălabii cetăţii: Stanciul, Gherman, Luca, Duma, toţi boieri moldoveni. Una din aceste pisanii atestă că biserica Sfântul Ioan Botezătorul care încă mai există pe strada Popova din oraşul Cetatea Albă a fost biserica unei mănăstiri ctitorite de pârcălabii Duma şi Gherman.

Însă ce i-a încurcat cel mai mult pe ziariştii ucraineni au fost stemele heraldice de pe aceste pisanii. Au recunoscut pe una din pisanii bourul Moldovei (bour, nu zimbru!), însă scutul de lângă bour a fost de natură să stârnească confuzii. Este vorba de stema de familie a Muşatinilor – familia domnitoare a voievodatului medieval al Moldovei – un scut despicat cu trei flori de crin suprapuse în dreapta şi fasciat în stânga. Mai pe scurt, stema personală, de nobil a lui Ştefan cel Mare.

Pe a doua pisanie a fost recunoscut din nou doar bourul Moldovei, aici stema personală a lui Ştefan cel Mare fiind redată cu ceea ce în limbaj heraldic se numeşte „cimier cu lambrechini” – peste scut un coif de turnir ornat cu stema statului (bourul) plus panglici înflorate. Semnificaţia stemei personale a lui Ştefan cel Mare pe aceste pisanii este că reparaţiile menţionate au fost făcute cu banii personali ai voievodului nu din visteria ţării. Descrierea făcută de reporterul din Odesa celei de-a doua steme „imagine heraldică clasică din vestul Europei” este cât se poate de corectă. Pentru că Ştefan cel Mare a fost într-adevăr un nobil şi un cavaler european occidental.

Şi acum să facem câteva legături. Florile de crin constituie simbolul heraldic al familiei de Anjou – casă regală occidentală care a domnit în regatul Ungariei chiar în perioada în care nobilimea românească din Maramureş a pornit să colonizeze politic spaţiul de la est de Carpaţi. Nici vorbă ca la poalele Carpaţilor orientali să fi existat un vid de populaţie aşa cum încearcă să acrediteze unii istorici răuvoitori. Cele mai recente cercetări genetice din mormintele voievozilor Moldovei medievale arată că nobilimea coborâtă din Maramureş s-a înrudit cu familii de conducători deja existenţi. Trebuie să existe o legătură între florile de crin de pe scutul personal al lui Ştefan cel Mare şi florile de crin de pe stemele regilor casei de Anjou. La fel cum trebuie să existe o legătură între fasciile heraldice de aur de pe scutul dinastiei Muşatinilor care se regăsesc pe scutul familiei Basarabilor din Ţara Românească.