Schimbarea firii: mai perfidă decât schimbarea la faţă

E duminică. În loc să merg la săniuş cu fetele mele, m-am lăsat cuprinsă de o tristeţe cumplită, alimentată de amintiri urâte şi frumoase, deopotrivă. Eram cam de vârsta fetelor mele (7-8 ani) când am realizat că satul în care m-am născut este foarte diferit de alte sate, de majoritatera satelor din Moldova...

Dar mai ales, era diferit de Slobozia-Mare, satul natal al mamei mele, situat pe malul Prutului, răsfăţat de frumuseţea  Beleului, în care îmi petreceam cu mare drag toate vacanţele şi multe duminici: un sat mare, frumos pe atunci, cu două şcoli (mare descoperire pentru mine la acea vreme!), cu o şcoală de hipism (şi mai mare încântare pentru mine, o mare admiratoare a cailor) şi multe altele, cu câteva magazine (!) şi cu oameni care vorbeau tare diferit („cu accent românesc“, dar şi cu câteva rusisme integrate grotesc, dar foarte firesc în vorba slobozenilor). Revoltată deseori şi chiar furioasă că nu locuim şi noi în Slobozia-Mare, dupa fiece şedere acolo, reveneam în satul natal supărată şi vorbeam încă o lună-două „ca la Slobozia”, spre încântarea rudelor şi supărarea colegilor de clasă („Iat-o şi pe „aici-pă-acolo“, marea româncă!” – mă tachinau unii ).

Satul meu de baştină este Chioselia-Mare (numit Chisilia-Mare în perioada sovietică), un sat mic de tot, dar cu o aşezare geografică pitorească, protejat de dealuri, înconjurat de o pădure cu stejari bătrâni, departe de larma şoselelor, dar şi de „civilizaţie“, aşa cum înţelegeam cu mintea şi inima de atunci...

Chioselia-Mare era cândva parte a raionului Comrat, iar dupa transformările administrative, a revenit raionului Cahul. Copilă fiind, mă revoltau multe în Chiosilia (o singură şcoală pentru trei sate, lipsa stadionului şi altele, multe). În mod ironic, însă, unele dintre acele lucruri care mă revoltau atunci au ajuns să mă încânte acum sau la alte etape ale dezvoltării mele.

Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu băncile şcolare. Mi-am amintit deunăzi de prima mea bancă şcolară. Atunci îi invidiam pe slobozeni. Noi aveam nişte „vechituri“- bănci din lemn, înclinate sub acel unghi recomandat copiilor mici, cum realizez acum, cu un spaţiu rezervat stiloului, pentru a împiedica cotilirea la vale, spre disperarea mea şi a învăţătoarei. Ştiu că mulţi dintre voi le ţineţi minte, dar, la fel ca mine, probabil, nu ştiaţi că erau mai corect construite din punct de vedere anatomic decât cele de azi.

S-a întâmplat la fel şi cu „eterogenitatea“ etnică... Aveam o admiraţie aparte pentru neamul meu de pe linie maternă, care, deşi descendenţi din români, ucraineni şi ruşi, deopotrivă, aveau manifesătări mai curând  „puritane“ româneşti. Pentru mine, însă, era semn de mare demnitate.

Către vârsta de 10-12 ani am realizat însă care este ceea ce simţeam eu atunci ca fiind „diferenţa“ satului şi familiei în care m-am născut: bunicii paterni ai tatălui mei erau găgăuzi, stabiliţi de-o veşnicie în Chiosilia-Mare, iar toţi cei patru copiii ai lor s-au căsătorit cu „ne-găgăuzi“, ceea ce nu a împiedicat familia mare să fie unită şi prietenoasă, tolerând caractere şi deschizând minţi. La evenimentele mari ale familiei extinse, se cânta şi se dansa, în proporţii egale, „moldoveneşte“ şi „găgăuzeşte“, atunci când veneau şi unchi, mătuşe, din Congaz, Comrat, Dimitrova sau alte localităţi găgăuzeşti şi bulgăreşti. Alte rude de-ale mele de pe linie paternă se căsătoriseră între timp cu bulgari, evrei sau ruşi, iar familia a rămas la fel de imperturbabilă şi „firească“, la fel de împreuna(tă).

Ceea ce era pentru mine la 10-12 ani „diferenţă“, devenise „unicitate“ către adolescenţă. Începusem să admir ceea ce-mi ofereau exerciţiile de observaţie. Asta era şi este familia mea, iar la scară mare, aşa era şi întregul sat: moldoveni, găgăuzi, ucraineni şi ruşi, co-abitând omeneşte; cu multe căsătorii mixte, dar o comunitate prietenoasă şi coezivă; oameni care ştiau să se unească la nevoie şi să danseze împreună la horele duminicale (da-da, era aşa ceva la noi în sat!).

Puterea uniunii a cedat la începutul anilor ’90, atunci am văzut prima oară cum pot fi dezbinaţi fraţi şi surori, dar mai ales, spălate minţi bune şi frânte mari caractere. Printr-un joc meschin al unora, mulţi oameni din satele găgăuzeşti au ajuns să fie manipulaţi şi folosiţi, transformaţi peste noapte în bâte politice, cu bâte adevărate în mâini. Nu eram atunci foarte conştientă de viaţa politică şi nici media nu era cea de azi, dar aveam aceeaşi conştiinţă civică de acum, ba chiar cu o mai mare înverşunare simţeam şi gândeam anumite lucruri. Îmi amintesc şi acum, studenta deja fiind, revenită acasă în vacanţă – acea vară... tristă, trăită pe furiş, fără hore şi dansuri în faţa clubului din sat, fără tradiţonalul „furat“ de cireşe (din grădinile vecinilor şi rudelor, o hârjoană reminiscentă a copilăriei fără griji). Acea vară în care cineva mi-a furat libertatea de a-mi trăi din plin prima dragoste sub clar de lună. Acea vară în care apăreau brusc grupuri de bărbaţi, pe motociclete sau maşini cu caroserie, cu bâte în mâini şi foarte... diferiţi de găgăuzii pe care îi văzusem eu până atunci, deşi, tot asta erau. Lucrurile s-au complicat atât de mult încât la un moment dat, şi la noi în sat se formaseră cete de bărbaţi care „patrulau“ satul în timpul nopţii, asigurând, liniştea celor care dormeau (la propriu şi la figurat). Mi-a rămăs multă vreme acea amintire  - de spaimă, înfricoşare şi aversiune - mare schismă între oameni, o şi mai mare schismă în mintea şi inima mea...

Între timp, mi-am redobândit dreptul la trăirea iubirii, aşa cum îmi doresc, dar nu mi-am recuperat pacea sufletească. Deşi am încetat demult să dispreţuiesc laşitatea, nu pot încă să accept supuşenia, „în-gregarea“ de bună voie a unei etnii.

Itinerarul acestei etnii – destul de şicanată de istorie şi bârfită de istorici – s-a schimbat ireversibil, într-o curbă periculoasă, din care dresorii au ieşit cu ceva (uta g), iar oamenii – fără nimic. Nici barem lecţii învăţate. Ademeniţi de utopii, găgăuzii s-au schimbat şi ei.

Mă doare sufletul când scriu aceste rânduri, mă doare sufletul pentru găgăuzii mei, oameni gospodari şi paşnici, altminteri, dar înfocaţi şi iuţi, în anumite circumstanţe. Acea „o optime“ găgăuzească din sângele meu e învolburată acum. Inexistenţa diferenţei între esenţă şi aparenţă, între dezinformare şi manipulare, între cauză şi cauze a provocat această inflaţie de gesturi pseudo-democratice, precum aşa-zisul referendum de azi. 

Mulţi sunt cei care pot crea cu uşurinţă asemenea nerozii, dar puţini sunt cei care înţeleg că nu ne putem feri de ele atâta timp cât alţii sunt ţinuţi deoparte.