Românism fără romantism (răspuns lui Marius Dorin Lulea)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Accept critica, ba chiar o încurajez, dar nu pot să nu mă deranjez când mi se reproşează că nu împărtăşesc naivitatea pe care alţii o afişează. A mai trecut un 27 martie, s-au mai fluturat nişte drapele tricolore, s-au mai dezmorţit unii în hore, dar Unirea nu trebuie doar sărbătorită, ci şi înfăptuită.

Precedentul meu articol a fost urmat de un răspuns al bunului prieten Marius Lulea, activist al Platformei Unioniste „Acţiunea 2012”. Pe scurt, dânsul mi-a replicat că nu cetăţenii simpli au cedat Basarabia, ci politicienii de atunci („decizia a fost una politică”), că peste un milion de români au căzut pe frontul de Est („pentru eliberarea Basarabiei”), că basarabenii au votat ceea ce alţii ar fi pregătit („fruntaşii români au trecut Prutul şi au organizat practic această Unire”), că relaţiile tensionate cu Rusia au fost şi sunt din cauza noastră, a celor din stânga Prutului („România a avut relaţii reci cu Rusia tocmai pe tema Basarabiei”) ş.a. Dar să le luăm pe rând:

1.    Putem şi trebuie să constatăm că autorităţile ţariste au început, în sec. XIX, rusificarea şi deznaţionalizarea românilor din Basarabia. Avem dreptul şi mai ales dreptate când îi culpabilizăm pe sovietici de înfometarea, deportarea şi exterminarea în masă a cca 15-20% din populaţia RSSM. Dar greşim considerându-i responsabili de cedarea Basarabiei doar pe politicienii români din interbelic. Deşi Carol al II-lea a instaurat un regim dictatorial, odată cu abrogarea Constituţiei din 1923 şi adoptarea celei din 1938, dânsul rămăsese conducătorul legitim al statului. România nu se afla sub ocupaţie străină, aşa că nimeni altcineva nu poate fi de vină pentru acea fatidică renunţare decât autorităţile statului român. Or, personal cred că trebuie să ne asumăm greşelile trecutului, nu să le justificăm. În plus, dacă armata era „gata de luptă”, de ce şeful Statului Major, generalul Ţenescu, l-a apostrofat pe savantul Iorga, îndemnând „să acceptăm ultimatumul, pentru a nu fi obligaţi să cedăm mâine mai mult decât ceea ce ni se cere azi”? De aici rezultă că decizia din 28 iunie 1940 a fost şi strategică (aprobată de comandamentul militar), şi juridică (regele a semnat un decret în acest sens), nu doar politică.

2.    În al doilea război mondial, ostaşii români au trecut Nistrul din considerente tactice şi au luptat la Staliningrad nu pentru Basarabia, ci pentru aliatul lor de atunci – Germania nazistă. La fel cum au luptat şi în munţii Tatra nu pentru Ardeal, ci pentru noul aliat – Uniunea Sovietică şi în speranţa că României i se va recunoaşte statutul de parte cobilegerantă. A considera moartea a cca un milion de soldaţi români drept jertfă pentru Basarabia e cel puţin deplasat. Poate şi persecutarea evreilor şi a ţiganilor tot de dragul basarabenilor s-a făcut? În context, a se vedea de ce Mannerheim nu a invadat URSS, ci doar a recuperat teritoriile finlandeze acaparate de aceasta în 1939-1940.

3.    Aluzia că nu membrii Sfatului Ţării ar fi organizat şedinţa la care s-a adoptat Actul Unirii, ci alţi fruntaşi români, este în deplină consonanţă cu tezele istoriografiei sovietice, care vorbesc despre imixtiunea şi chiar „ocupaţia românească” a teritoriului pruto-nistrean. Deci haideţi să nu cădem în extreme. Într-adevăr, trupele române au intervenit în Basarabia, dar numai la solicitarea organului său legislativ şi pentru a curma fărădeligile la care s-au dedat dezertorii armatei ţariste. Într-adevăr, prim-ministrul român, Alexandru Marghiloman, a asistat la deliberări, dar nu a fost prezent la procesul de votare. Despre rolul ardeleanului Onisifor Ghibu şi al altora trebuie accentuat că acesta nu a fost în măsură să determine rezultatul final. Doar cine nu cunoaşte istoria Basarabiei poate să insinueze că aici nu ar fi existat o mişcare naţională în a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX. Totodată, apariţia publicaţiilor „Basarabia”, „Cuvânt moldovenesc” ş.a. este legată de revoluţia narodnicistă de la 1905, nu de vreun suport consistent dinspre România.

4.    În ceea ce priveşte tensiunile cu Rusia, acestea au fost generate de numeroasele invazii şi ocupaţii ale Ţărilor Române, care nu pot fi imputate celor din stânga Prutului. Ba chiar relaţiile cu ruşii au fost uneori cordiale, deşi anormale. Bunăoară, nu basarabenii s-au aliat în primul război mondial cu imperiul care a încălcat Convenţia de la 1877 şi a reanexat 3 judeţe (Ismail, Chilia, Bolgrad). Nu basarabenii au înfăptuit „lovitura de palat” din 23 august 1944, în urma căreia s-a instaurat regimul comunist în România.

În fine, sper ca din această polemică să rezulte o abordare mai echidistantă a istoriei naţionale. Admit că s-ar putea să fiu înţeles greşit, dar eu nu utilizez jumătăţi de măsură în studierea şi cercetarea trecutului. Dacă am o opinie separată, chiar disconcordantă cu interpretarea eronată a unor evenimente nu înseamnă că fac „propagandă sovietică”. În definitiv, nu vreau să înlocuim moldovenismul primitiv cu unionismul emotiv şi nici să facem din românism o mostră de romantism. Vreau fapte (de la Bucureşti), nu vorbe (la Chişinău).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite