Printre reforme şi mărăcini

Ştiu din teorii, dar, din fericire, şi din practică, cât de dureroase şi indezirabile sunt shimbările. În sisteme e la fel ca la oameni: ne opunem cu orice preţ schimbărilor pentru a menţine – cu orice (mare!) preţ – vechea homeostazie (un status quo comod, previzibil şi familiar), chiar şi atunci când aceasta este deja în detrimentul nostru.

Conştientizarea faptului că printr-o loialitate malignă faţă de vechi, dar călduţ (vechiul sistem, în cazul acestui text, dar vechea homeostazie - stare emoţională, modele comportamentale, gânduri şi convingeri etc., din perspectivă psihologică), putem lua decizii nepotrivite şi aşa riscăm să ajungem în locuri nepotrivite, situaţii inadecvate  şi tot aşa, să avem o viaţă nefericită. Din nefericire, nu poţi face o carieră, însă.

Similaritatea dintre aceste două soiuri de schimbări, la nivel micro (individ/ familie) şi macro (sistem/ societate), este copleşitoare: aşa îi urmăresc pe oamenii cu care interacţionez şi tot aşa observ procesele demarate de unele (preapuţinele) ministere. Şi acei oameni, şi acele ministere doar admiraţie îmi trezesc.

Dincolo de multele mele rezerve pentru teoriile cu privire la politicile publice (unele - sterpe, altele – utopiste sau inutile), în multe situaţii din Moldova contemporană rezonez cu doctrina alegerii publice, care stipulează că principala atribuţie a unui guvern este stabilirea ordinii politice, ca în baza acesteia să canalizeze comportamentele centrate pe autosatisfacţie al cetăţenilor, spre un comportament care să urmărească binele comun. Ceva similarităţi cu realitatea din sistemul de învăţământ? O, da! Cu o singură “erată” – “binele comun” în cazul reformelor din învăţământ este, întâi de toate, un “bun personal”, doar că nu toţi părinţii şi elevii înţeleg asta. Nici toţi profesorii. Precum şi puţini decidenţi…

Ecuaţia are multe variabile: dreptul la educaţie, calitatea educaţiei, accesul egal, performanţa, autonomia financiară, piaţa muncii etc. Iar rezolvări nu sunt multe şi nici câteva, ci una singură, reforma pornită de Ministerul de resort, cu hotărâre şi curaj. Chiar dacă azi munca echipei ministeriale pare mai curând sisifică, sunt sigură că trăim acum în “pre-deceniul” triumfului acestei reforme.

Tentaţia de a judeca şi de a emite pretenţii este foarte mare. Iluzia neputinţei e şi ea seductivă, nu doar mare. Barem să încuviinţăm… Şi în loc să punem beţe în roate, să punem umărul… Că acum e posibil. Şi e voie. Ministerul oferă şi o posibilitate online fiecare poate să contribuie la Strategia Educaţiei. Dorinţă să fie!

Mentalitatea noastră este atât de viciată de “predeterminare”, “pasivitate”, “non-responsabilizare”, “gratuitate” şi “noroc”, încât nu mă miră atitudinile unor părinţi, elevi, profesori şi nici reticenţa unor reprezentanţi ai APL şi ai unor partide politice. Mulţi privesc înapoi cu jind, oricât de paradoxal nu ar suna asta, şi prea puţini se uită înainte. Iată de ce admir eu echipa de azi a Ministerului Educaţiei.

Nu sunt supărată pe echipele ministeriale  precedente: fiecare a făcut ce a putut, ce a gândit sau ce i-a permis conjunctura. Voi rămâne veşnic recunoscătoarele profesorilor mei, din toate instituţiile de învăţământ în care mi-am şlefuit identitatea, revoltându-mă sau conformându-mă, şi m-am îmbogăţit cu experienţe, cunoştinţe şi abilităţi. Când am înţeles limitele acestui sistem, tot de el am fost stimulată şi provocată să găsesc alte modalităţi de a deveni mai performantă în ceea ce fac - încă un motiv pentru care nu sunt furioasă pe vechi.  Şi tocmai pentru că ştiu cum poate fi, pentru că am gustat şi eu din altfel, vreau să fie şi la noi aşa.

Nu pot prezice ce va rezulta din aceste reforme iniţiate de Ministerul Educaţiei, ştiu însă că vor fi altfel de elevi, altfel de părinţi şi altfel de profesori. Alt curriculum, alte manuale, alte examene şi alte rezultate. Deci, o altă Moldovă.