Patrie pentru „refugiaţii“ cu suflet românesc. Câteva sute de basarabeni s-au stabilit în Banat, la aproape o mie de kilometri de casă

Poveştile celor mai mulţi se întâlnesc în câteva puncte comune: momentul de adaptare, conştientizarea că aici este „acasă", iar finalurile fericite se scriu încă.

„Nu m-a întrebat nimeni dacă avem curent în Chişinău, ci dacă avem pistoale Kalashnikov şi dacă poliţia umblă cu ele pe stradă", a spus zâmbind Alexandru Busuioc, un basarabean de 26 de ani, care a venit în România în 2000, la Botoşani, la Grupul Şcolar Economic şi Administraţie „Octav Onicescu".

„Cu colegii din România nu am avut niciodată probleme. Unii profesori în schimb ne spuneau că stăm pe banii lor. Mai târziu, când am mers la olimpiade şi succesele noastre au ridicat şi ratingul liceului, şi atitudinea s-a schimbat", a povestit Alexandru. Pentru că şi-a dorit să studieze într-un centru universitar, Timişoara l-a atras cel mai mult.

PRIMII STUDENŢI „LIBERI"

Astfel, în 2004, Alexandru a devenit studentul Facultăţii de Construcţii, la Universitatea Politehnică. Pentru că şi-a dorit mereu să se implice complet în orice problemă importantă din viaţa lui, Alexandru Busuioc, alături de alţi tineri, a lansat site-ul basarabeni.ro.

FOTO: Alexandru Busuioc este cofondatorul site-ului basarabeni.ro

Este primul „club" online, unde studenţii sau elevii veniţi la studii în orice colţ al României pot cere şi primi asistenţă. Un portret de familie perfect. Asta este prima impresie pe care ţi-o lasă soţii Liulika, alături de cei trei copii ai lor.

Capul familiei, Victor, în vârstă de 38 de ani, îşi povesteşte cu o uşoară detaşare drumul spre Timişoara din oraşul basarabean Bălţi, poate pentru că fiicele lui gemene îl privesc zâmbitoare cu admiraţie, străduindu-se să respecte promisiunea de a „sta cuminţi".

FOTO: O seară în familia Liulika

„Eu sunt din prima generaţie de studenţi basarbeni care au venit imediat după '90", a povestit Victor, care este acum doctor stomatolog.

„AM VENIT AICI CU INIMILE DESCHISE"

Îşi aminteşte şi astăzi primele zile din căminul 17, din Complexul Studenţesc, unde, spune el, a avut un şoc emoţional.

„A fost şi pozitiv, şi negativ. Pozitiv, pentru că noi am venit aici cu inimile deschise, eram mult prea tineri să ştim că schimbările sunt doar aparente. După vreo lună, două am primit un duş rece. În primul an, până în februarie nici măcar nu am fost înmatriculaţi. Erau voci, printre profesori, care spuneau că cine ne-a adus aici să ne rezolve şi problemele", a povestit Victor Liulika.

Restul e ca într-o poveste cu final fericit. El şi cu soţia lui Tatiana au „strâns din dinţi", iar astăzi îşi cresc în casa lor cei trei copii, gemenele Ana Maria şi Alexandra, de 8 ani, şi Darius, de 6 ani.

NĂSCUTĂ ÎNAINTE DE FORMAREA URSS

Sofia Dorogostaisky, de 89 de ani, născută în Basarabia, la Hotin, a prins ultimul tren care a salvat-o de represaliile staliniste, în 1944. „Se spune că trenul care a plecat spre Cernăuţi a fost ultimul, apoi a explodat podul peste Prut", a povestit Sofia Dorogostaisky.

Povestea ei curge uşor, ca o călătorie cu trenul printr-unul din peisajele ei în culori pastelate: venirea în Oraviţa, unde s-a căsătorit aproape de sfârşitul războiului, primele încercări de pictură în natură, mutarea la Timişoara în 1967, în apartamentul în care locuieşte şi acum.

Una dintre „opririle" importante este momentul în care Sofia ajunge din nou la Hotin, abia în 1958, la 14 ani după ce a plecat. Ea venea din România socialistă, unde îşi făcuse o familie, ca şi cei doi fraţi ai ei care au putut fugi, în URSS.

„Mă rugam să ajung măcar în pragul casei şi apoi să mor. Când am ajuns, tata mi s-a părut îmbătrânit. La două săptămâni după ce am plecat, a şi murit. Atâta ne-a aşteptat, că nu putea nici să moară, nici să trăiască", şi-a amintit Sofia Dorogostaisky. Deşi toată viaţa a trăit-o în Banat, Sofia spune că Hotinul este patria ei. „De unde te naşti nu scapi niciodată".

„Eram priviţi, la început, prin prisma stereotipurilor. Tot ruşi ni se spunea." - Victor Liulika