Ne-am obişnuit să credem că biserica e coruptă. Noi vă prezentăm lăcaşul care a devenit casa copiilor cu sindromul Down

Alexandru, Paul şi Vova sunt unii dintre tinerii care vin la centrul social „Agapis” înfiinţat de Biserica Sfântul Dumitru din Chişinău. Unul dintre ei are sindromul Down, celălalt are deficienţe locomotorii şi de auz, iar al treilea are o funcţie intelectuală redusă. Aceste lucruri însă nu-i împiedică să fie prieteni, să se înţeleagă şi să ţină unul la celălalt.

Când intri pe poarta Bisericii Sf. Dumitru te simţi ca într-un mic colţ de rai. Curtea mare a lăcaşului sfânt este foarte îngrijită. Liniştea este „deranjată” doar de clopotele răsunătoare. În weekend preoţii de aici au un program încărcat pentru că slujbele de cununie se ţin lanţ. Atmosfera prietenoasă atrage mulţi oameni. Nu-i de mirare că aproximativ 300 de copii cu dizabilităţi, dar şi copii sănătoşi vin la centrul social deschis în cadrul bisericii.

„Un câine îl ţineţi în casă, dar un copil din sângele vostru îl ucideţi în burtă...”

În fiecare săptămână, mai multe grupuri de copii şi tineri cu dizabilităţi vin la cursurile de pictură, organizate în cadrul centrului. Majoritatea au sindromul Down sau suferă de forme uşoare de retard mintal. Astăzi toată lumea va face aplicaţii de frunze. Voluntarii întreabă tinerii ce culoare le place mai mult. Atunci când cineva spune că vrea să picteze cu negru, răspunsul profesoarei este categoric: „Nu, nu - fără negru! Alegeţi ceva colorat!”. Asta vor cei de la centru - să aducă culoare în vieţile tinerilor care sunt văzuţi de societate ca fiind „anormali”. 

Părintele Andrei Rusu se implică în activitatea centrului şi îi cunoaşte pe toţi copiii. Ne destăinuie că la început, prin anul 2007, când a început să lucreze cu ei, îi era teamă. „Aveam o frică enormă. Mă temeam de oamenii cu dizabilităţi la propriu! Nu mai ştiu de ce. Pe parcurs, mi-am dat seama că sunt nişte oameni la fel ca şi noi, cu aceleaşi nevoi, simple până la urmă”, spune preotul Andrei. Mulţi părinţi, atunci când află că există un risc mare ca bebeluşul să se nască cu dizabilităţi, aleg să renunţe la viaţa copilului. „Cred că aşa am fost educaţi în epoca sovietică, atunci când copiii cu dizabilităţi fizice sau mintale erau aruncaţi în orfelinate, în şcoli speciale sau abandonaţi de părinţi. Mamele şi taţii, influenţaţi de mentalitatea înapoiată a unor medici, se sperie când aud că copilul lor va avea Sindromul Down. Ei şi? Eu mereu zic - un câine îl ţineţi în casă, dar un copil din sângele vostru oare trebuie să-l omorâţi în burtă?...”.

Au nevoie ca oamenii să aibă nevoie de ei

Copiii, ajutaţi de voluntari, pictează frunze şi apoi le lipesc pe coala albă de hârtie. Paul îi supraveghează pe cei mai mici. El are 30 de ani, are probleme locomotorii şi dacă nu ar avea un aparat auditiv nu ar auzi deloc. Este foarte simpatic şi întreabă curios de la ce ziar suntem. I-am oferit un număr al ziarului Adevărul şi cât timp am discutat cu alte persoane despre activitatea centrului „Agapis”, Paul nu a lăsat ziarul din mână. „Aici este o a doua casă pentru noi. Eu vin pentru că îmi place tare să pictez şi să lucrez cu ceilalţi copii. Ne simţim şi ne înţelegem bine. Părintele Andrei şi părintele Pavel (parohul bisericii, Pavel Borşevschi - n.n.) sunt cei mai buni prieteni ai noştri”, spune Paul.

Deşi drăguţi şi prietenoşi, multe dintre persoanele cu dizabilităţi se simt deranjaţi când sunt întrebaţi despre problemele lor. Paul s-a arătat dispus să ne vorbească despre activităţile de la centrul social „Agapis”, dar a ocolit subiectele ce ţin de problemele lui de sănătate sau starea lui familială. Preotul Andrei Rusu accentuează faptul că e nevoie de timp ca să le câştigi încrederea. „Au nevoie de dragoste şi sinceritate. Dacă i le veţi oferi, îi veţi apropia de voi”.

Din anul 2004, centrul social din curtea bisericii Sf. Dumitru şi-a propus să meargă pe un principiu simplu - oamenii cu dizabilităţi au nevoie să se simtă utili, importanţi. „Oamenii în cărucior trebuie să gândească pentru cei cu sindromul Down, iar cei cu Down să-i împingă pe cei în scaun cu rotile”, explică părintele Andrei.

În lumea lor, altfel decât a noastră, ei nu uită să fie mai buni

Victoria Bălăţel este profesoara de pictură a copiilor şi are cei mai mulţi elevi. „Majoritatea sunt din familii social-vulnerabile şi vin la centru din proprie iniţiativă. Eu mă gândeam că va fi foarte greu să lucrăm cu cei cu dizabilităţi. Dar am fost suprinsă să-i văd sârguincioşi, fac lucrări frumoase. Le place să vină la noi, îi atragem în primul rând cu dulciuri!”, povesteşte Victoria Bălăţel.

Copiii cu sindromul Down, cei cu retard mintal sau dizabilităţi fizice arată diferit, gândesc diferit şi, cu siguranţă, simt diferit. Sufleţelul lor este caracterizat de o sensibilitate aparte - în lumea lor, altfel decât a noastră, ei nu uită să fie mai buni. „După atelierul de pictură întotdeauna le dăm dulciuri şi ceai fierbinte. Curios este că ei nu mănâncă tot, au grijă să pună în buzunare bomboane ca să le ducă şi prietenilor sau părinţilor acasă”, zice dna profesoară.

În acest an, centrul „Agapis” s-a îmbogăţit şi cu o echipă de 12 voluntari. Cristina are 16 ani şi este unul dintre ei. Frecventează cursurile de pictură de aici şi, totodată, se ocupă de copiii bolnavi. Spune că ei sunt mult mai atenţi şi dornici să facă mereu câte ceva. Cristina ne-a povestit că ţine minte perfect cum doi tineri, ambii cu sindromul Down, formează un cuplu. „La fel ca într-o relaţie normală, se certau, apoi se împăcau, se ţineau de mână şi se îmbrăţişau. Arătau foarte drăguţ împreună!”, spune entuziasmată voluntara.

Ca să-i cucereşti, trebuie să le oferi dragoste şi sinceritate

Alexandru este un tânăr de 24 de ani şi are sindromul Down. Este cel mai zâmbitor dintre toţi. Pentru cei care nu îl cunosc este greu să înţeleagă ce vorbeşte, dar asistenta socială îşi dă uşor seama ce vrea Sandu să spună. Băiatul ne arată ce desen a reuşit să facă astăzi cu ajutorul culorilor şi al frunzelor de toamnă. Este mândru! Alexandru spune că se înţelege bine cu toţi, dar cu un zâmbet şmecheresc ne dă de înţeles că cel mai mult îi plac fetele de aici! Este un cavaler desăvârşit şi, la plecare, sărută mâna tuturor domnişoarelor din încăpere. 

Un alt tânăr, Vova, aşa cum îi spun toţi, este o mândreţe de flăcău, înalt şi dezgheţat. Potrivit asistentei sociale, are deficienţe intelectuale, dar, totuşi, este cel mai avansat dintre toţi. Ştie să numere, ştie alfabetul şi este „foarte bravo”, spune asistenta socială. Artur este un tânăr care, în restul timpului, este ceva mai rebel, dar când ajunge la centrul social devine foarte liniştit. Mereu are un aparat de radio la el, îi place să asculte emisiunile de la un anumit post şi ştie toţi prezentatorii. Părintele Andrei spune că dacă la început câţiva dintre băieţi nu acceptau niciun fel de implicare în activităţi, de când vin la „Agapis” atitudinea lor s-a schimbat. „Îi văd cu totul altfel, şi-au schimbat felul de a fi. Cred că numai aici se simt liberi. Poate că pe alocuri sunt dificili, dar ca să-i cucereşti e nevoie doar de dragoste şi sinceritate”, afirmă părintele.

Încă şapte milioane de lei pentru noul sediu „Agapis”

Pentru cei aproximativ 300 de copii care frecventează atelierele de pictură, croitorie şi sculptură, clădirea actuală a centrului „Agapis” devine încetul cu încetul neîncăpătoare. Astfel, în 2012 a început construcţia unui nou sediu pentru care au fost cheltuiţi până acum 7 milioane de lei. 

Banii au venit din botezurile, cununiile, ceremoniile de sfinţire pe care le fac preoţii, dar şi de la oameni de afaceri sau politiceni. Parohul Bisericii Sf. Dumitru, Pavel Borşevschi, spune că, în primul rând, noul centru va fi un loc de învăţare a faptelor bune. „Va fi un centru de reabilitare pentru cei cu dizabilităţi şi un centru social, pentru că nu mai încăpem aici. Acum se caută un ctitor pentru acoperiş. În doi ani am reuşit să ridicăm cutia. Este important ca oamenii să înţeleagă că la biserică nu există plată, există jertfă. Lumea trebuie să dea doar dacă îşi doreşte”. Noua clădire ce se ridică în apropiere de biserică va avea 3.600 metri pătraţi. „La primul etaj vom avea o cantină, la etajul următor se va afla capela unde vor încăpea în jur de 300-400 de oameni. La etajul de sus vom avea o sală de conferinţe şi una de expoziţie unde vor apărea toate lucrările copiilor noştri”, precizează părintele Pavel.