La mulţi ani, România Mea!

Te iubesc, România. Lipsa ta, îţi creşte valoarea, iar mie - dorul. Un „drag” frumos, disperat şi uneori, interzis, surghiunit...Un „drag”  sfâşietor şi înălţător, deopotrivă.  Un elogiu cenzurat de unii, puţinii, tot elogiu rămâne. La fel ca iubirile interzise.

Te iubesc, România! Îmi plac oamenii tăi şi iubesc pe câţiva. Cu ei am cunoscut provocarea intelectuală şi irezistibila ademenire ştiinţifică. Aici mi-am şlefuit îndeletnicirea şi tot aici îmi descopăr valenţele profesionale. Aici trăiesc plenar necesitatea căutării.

Te iubesc, România, pentru pentru minţile lucide pe care le-ai născut. Te iubesc, pentru că la Bucureşti este dna M.M, şi încă câţiva, şi câteva, iar la Cluj – dl M.M şi dl A.C. Pentru că la Iaşi sunt D., A. şi încă mulţi, iar alţii câţiva – în Constanţa, Suceava şi Craiova... Oameni dragi, ale căror minte şi suflet încă reverberează în mine.

Te iubesc, România! Mă fascinează atâţea dintre Oamenii tăi! Nu trece o zi din viaţa mea fără să mă delectezi cu cineva dintre ei: un gând, citit; o voce, cutremurătoare; un cânt, de trezire; o pânză, admirată  sau o privire, de acţionare – cu de toate mă alinţi...

 Mă încântă graiul, cântul şi portul tău. Ador peisajele tale, pline de farmec, iar munţii şi mănăstirile tale mi-au fost părtaşi la începuturile unui triumf.  

E o fericire pentru mine să te ştiu aproape. Chemarea e uneori mai valoroasă. Iar istoria, doar fundal. Puteam să mă fi născut la tine şi să nu fi cunoscut niciodată iubirea de tine. Marele deficienţe istorice sunt lăsate la voia întâmplării – uriaşe şanse de iubire, pentru mine. Infidelitatea mea pentru locul în care m-am născut, am copilărit şi locuiesc, este superficială – de-aia mi-i comodă istoria! Mă spălă de un păcat..., de o iluzie. Nestatornicia-mi derutează pe unii. Pe mine, însă, mă încântă, iar uneori, mă plânge. Îmi dezaprob prezentul, dar caut cu vrednicie scuze meschine, caricaturale. Uneori, simt că-mi exploadează conştiinţa.  Decupez cu grijă bucăţi din viaţa mea şi îmi încheg, clandestin, legenda. Simt alteori că nici o euro-integrare nu-mi poate consola singurătatea de neam.

Am recidivat. Şi am găsit ce căutam, o revelaţie: Iubirea de ţară e un exerciţiu solitar. Te iubesc, România...

Te iubesc, România! Dragostea mea nu suferă influenţe, şi nici nu se hrăneşte cu  stimulente ideologice. Dragostea mea nu poate fi anesteziată, nu poate fi distrusă sau anulată, la comandă, de vreo listă neagra sau de vămi, consulate şi alţi mărunţi, alte mărunte. Pentru mine nu şirul evenimentelor istorice e etalon. Şi nici minţile rătăcite, sufltele pustiite sau legile. O cronică a iubirii mele pentru România, dezbrăcată de legende şi demitificată,  ar fi o cronică despre trădare, despre îndoieli şi despre speranţă.

Azi, nu-mi este de ajuns că te iubesc. Ascultându-mi Logos-ul, după reţeta heraclitică, nu a funcţionat prea mult, în cazul meu. Simţeam că tradez din aristotelicul Ethos şi Pathos.

Când am descoperit gândirea şi simţirea din Psyche, pentru România Mea, am găsit armonia. Când cunoşti uniunea, de aici cu acolo, simplul act de iubire, se transformă, sprinţar, în concordie: concordia mea, cu Acei, cu Acele, şi cu Ţara.