Despre implementarea poeziei

Mircea V. Ciobanu. FOTO Ziuaveche.ro

Am ajuns să-l urăsc pe Mircea V. Ciobanu. Cine nu ştie - şi este firesc să nu ştii într-o societate căreia îi este cu precădere în cot de adevăraţii intelectuali - domnia sa, cu trese de nobleţe la rever, a ales, nejustificat, cum mi se pare, să fie cunoscut sau mai puţin cunoscut ca proletar al intelectualităţii, unica specie „socialistă“ care-mi este simpatică în societatea de acum a Republicii Moldova.

Facem parte cam din aceeaşi generaţie, cu precizarea că dânsul a ales - greşit, după cum credeam în orgoliul nostru teribilist de altă dată - să facă studenţie la Filologie, iar eu – la mai asprul jurnalism. Mă rog, erau vremuri vechi-comuniste şi fiecare, odată venit din satul său, se descurca cum putea.

Să nu se înţeleagă cumva că aş avea niscaiva prejudecăţi faţă de filologi. Pur şi simplu, chiar şi atunci, pe vremea lui Brejnev, Cernenko şi Andropov, Facultatea de Jurnalism era considerată, inclusiv de distinsele mele colege, drept un loc mai onorabil-viril din arealul studenţimii chişinăuiene. În comparaţie cu suava filologie... Ca să nu zic de bibiloteconomie…

Dar nu vechile reglări de conturi între elitele studenţeşti de odinioară şi facultăţile unde se învăţau doar performanţe de, de pildă, dactili şi iambi contează acum. Şi nu de asta m-a iritat scriitorul Ciobanu.

Adevărul este că, după ce că m-a lăsat să tot inventariez ani de zile, în forul meu interior cel puţin, metehne, dezamăgiri şi înjurături la adresa neamului căruia mă atribui prin instinct, sensibilitate, cultură, semi-educaţie, etc., după ce ajunsesem să consider că în cea mai mare parte „infracţiunea“ de poezie este un rău pentru buna modernizare a moldovenilor şi românilor în general, vine Mircea, subversiv şi necruţător, pe o reţea de socializare, şi mă bagă într-o stare de admiraţie. Stare din care doar el mă mai poate scoate, eventual, spunându-mi că tot ce a reamintit cu ocazia Zilei tuturor românilor, printr-un început de antologie a celor mai frumoase poezii scrise vreodată în limba noastră maternă, este neadevărat şi inexistent.

Abia aştept, cu amuzament, să văd cum o va face…

Deocamdată, trebuie să accept, însă, o realitate. În timp ce, personal, insist în patriotismul de a considera că versificarea, deopotrivă cu mofturile, prostia politică prăpăstioasă, micimea morală, vocaţia lipsei de altruism, meschinăria, tupeismul, bădărănismul, mioritismul, tembelismul, făţărnicia etc. ne subminează din interior şi ne împiedică să fim „în rând cu lumea“ occidentală, el întocmeşte un ocazional inventar antologic al versurilor şi ne readuce în aerul rarefiat respirat odată, respirat şi acum, rareori, al poeziei şi al muzicii care ne făcea (pe câţi îi mai face acum?) să vibrăm.

Şi mă pune astfel, ca persoană, într-o situaţie în care nu mai credeam să revin. Aceea de a simţi că cele mai frumoase poezii scrise vreodată în limba noastră sunt ceea ce, pe lângă atâtea altele, ne lipsesc acut acum. În viaţa de zi cu zi, dacă vreţi. Şi nu numai consumatorilor de biblioteci, ci oricui care are un dram de zbucium sau discernământ sufletesc. Şi el ştie, nesuferitul de Ciobanu, că asta ne poate răni. El ştie că, răpuşi de dezamăgiri, de revelaţia că nu suntem în stare de o bună şi rezonabilă organizare a vieţii, devastaţi de mercantilismul social şi politic, de provincialism, de icoane ieftine şi false, de „guvernare cu silicoane“, de demnitate traficabilă, de xenofobie şi mândrie naţională comerciabilă, ne pomenim surprinşi de noi înşine în situaţia de a mai simţi ceva, cu nişte texte în faţă, înainte de ceea ce mulţi cred că poate fi o autopsie naţională.

Sigur că nişte versuri ale, până la urmă, unor ciudaţi pentru o majoritate a populaţiei nu vor contribui direct la reformarea poliţiei, de pildă, la combaterea corupţiei în justiţie şi pretutindeni, la civilizarea, nahren, a clasei politice, la îmblânzirea fiscului sau, Doamne fereşte, la implementarea pachetului energetic nu ştiu care în timp util. Sau, de-o vorbă, la dezrădăcinarea practicii de a-i învăţa pe copii să scrie, din grădiniţe până la licee, poezii, în loc să numere, să vorbească şi să scrie ca lumea. (Astfel, încât, într-un viitor luminos, măcar Academia să scrie fără greşeli elementare de limbă).

Dar mie, de exemplu, nu mi-ar plăcea deloc să trăiesc pe un pământ unde poezia s-a transformat definitiv doar într-un zăcământ pe care nici nu ne duce capul să-l scoatem la suprafaţă pentru a ne încălzi, barem. Sau unde, în faţa singurătăţii sale, orice om nu mai simte altceva decât scaunul mai mult sau mai puţin confortabil de sub fund. Chiar şi atunci când lama vreunui vers îi zgândăreşte cicatricile împietrite într-un suflet pustiit.

Am ajuns să-l urăsc pe Mircea V. Ciobanu, inclusiv pentru faptul că mi-a semănat o îndoială în convingerile mele. Acelea că altele sunt priorităţile pentru societatea noastră prozaică, decât poezia… Şi rămân convins că sunt. Dar, când ştiu că vreun munte de om, aspru şi încruntat de profesie şi viaţă, aproape cinic de realist ce este, fie el poliţist, judecător, agricultor, jurnalist sau politician, fuge ruşinat în baie să nu-l vadă nevasta cum îşi şterge o lacrimă după nişte versuri, mă gândesc că nimic nu e pierdut încă.