ARHIVELE COMUNISMULUI A fost deportat în Siberia de la 14 ani, dar a devenit un bijutier renumit GALERIE FOTO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Autoportret FOTO Liliana Condraticova
Autoportret FOTO Liliana Condraticova

Alexei Marco este unul dintre miile de copii moldoveni care, la 6 iulie 1949, au fost deportaţi în Siberia împreună cu familiile lor. Avea doar 14 ani ani pe atunci. Trecut prin experienţa amară a surghiunului, reuşeşte totuşi să devină un nume de referinţă în arta confecţionării bijuteriilor.

Operaţiunea cu denumirea codificată „Sud“ demarată de regimul comunist în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949 a întrerupt firul normal al vieţii a zeci de mii de moldoveni. Mulţi bătrâni nu s-au mai întors, unii tineri şi-au întemeiat familii şi au rămas acolo, iar alţii au luptat şi continuă să lupte pentru a-şi recupera averile confiscate.

Cel mai mult au avut de suferit copiii, care nu-şi dădeau seama ce se întâmplă în acea noapte tragică, dar şi-au urmat părinţii, cu care a împărţit soarta. În pofida tuturor greutăţilor, cei mai mulţi dintre ei au reuşit să treacă peste nedreptate, să revină la baştină, să facă studii temeinice şi să se afirme pe plan naţional şi internaţional.

Copilăria şi adolescenţa

Alexei Marco s-a născut pe 17 martie 1935 în comuna Sturzeni, plasa Manzâr, judeţul Tighina, în familia ţăranilor înstăriţi Zaharia şi Ana Marco (ortografiat şi Marcu), fiind al treilea copil dintre cei cinci fraţi şi surori.

Zaharia Marco şi-a agonisit prin muncă averea. Avea o gospodărie comună cu tatăl său, care, în funcţie de an, era compusă din 17-20 de desetine de pământ arabil, patru cai, doi boi, două vaci, doi porci, şi vreo 70 de oi. Mai aveau o casă cu acareturi, iar inventarul agricol mobil era constituit dintr-o treierătoare şi o semănătoare. Două persoane lucrau permanent la ei ca zilieri, iar vreo 15 erau angajate pentru munci sezoniere. La moartea tatălui său, în 1947, Zaharia Marco a devenit membru al colhozului „Iosif Visarionovici Stalin“ din localitate, aducând drept contribuţie toată averea câştigată prin muncă. A păstrat doar casa, o vacă şi şase oi.

Alexei, în perioada 1941-1944, reuşeşte să facă vreo câteva clase la şcoala românească. Pe 6 iulie 1949, abia terminase clasa a 5-a.

„Chiaburi“ excluşi din colhoz

Familia Marco rămăsese cu bunuri ce nu îndreptăţeau autorităţile să o includă în categoria chiaburilor. Totuşi, în toamna anului 1948, atunci când s-a decis surghiunirea basarabenilor, pe numele membrilor familiei este întocmit dosarul de deportare nr. 10534.

Pentru a argumenta exilarea, securiştii îi anchetează pe câţiva săteni care anterior fuseseră zilieri la Zaharia Marco, iar un informator local confirmă declaraţiile acestora. Totodată, fiecare dintre cei interogaţi au ţinut să sublinieze că niciun membru al familiei Marco nu a făcut serviciul militar în Armata Roşie şi nu posedă distincţii militare. Toate cele spuse de consăteni erau la timpul trecut – bunurile deţinute de familia Marco se refereau la perioada de până la 1947. Cele mărturisite de localnici au fost confirmate într-un raport secret al şefului secţiei raionale a Ministerului Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti.

În baza materialelor acumulate, Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi Volontiri (organul ierarhic superior Comitetului Sătesc Sturzeni), la 7 iunie 1949, include gospodăria lui Zaharia Marco în categoria chiaburilor, iar pe 27 iunie 1949, în baza unei decizii a adunării generale a membrilor colhozului „Stalin“, familia Marco a fost exclusă din rândurile colectivităţii, pe motiv că „s-a strecurat în colhoz fără temei“. Deportarea era iminentă. La 28 iunie 1949 a fost  aprobată lista celor şapte membri ai familiei Marco ce urmează a fi deportaţi.

deportati

În noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, o echipă formată din trei militari, un reprezentant de la raion şi câţiva activişti locali au venit la casa lui Zaharia Marco. Li s-a permis să ia cu ei mâncare pentru drum şi câteva haine.

Nu s-a ţinut cont nici de faptul că soţia lui Zaharia Marco, Ana, fusese decorată cu medalia „Slavă maternităţii“, de gradul II, pentru că a născut şi educat cinci copii. A reuşit să scape de deportare doar fiul Petru, care nu se afla în acea zi acasă, fiind student la Colegiul Pedagogic din Tighina.

Viaţa în Siberia

Eşalonul cu nr. 97162 a pornit din Gara Tighina spre destinaţie - regiunea Tiumen - în dimineaţa zilei de 8 iulie 1949. Ajunsă în Siberia, familia Marco a fost iniţial repartizată în cătunul Ingair, raionul Tobolsk din regiunea Tiumen. Peste câteva luni, a fost transferată în oraş. Capul familiei a lucrat mai întâi lemnar, apoi zugrav de categoria a V-a. O informaţie confidenţială, întocmită la 27 mai 1952 de către informatorul „Сад“ („Livada“, trad. rusă) arată că Zaharia Marco a trimis trei scrisori la Sturzeni, corespondând cu Alexandru şi Vasile Proţiuc.

După moartea lui Stalin, Zaharia Marco a expediat o scrisoare Prezidiului Sovietului Suprem al URSS în care arăta că a fost deportat pe nedrept, argumentând că averea a aparţinut tatălui său, iar după moartea acestuia, în anul 1947, el a intrat în colhoz cu toate bunurile. Solicitând reabilitarea, Zaharia susţinea că fiul său Gavriil a terminat un colegiu şi ar dori să-şi continue studiile, dar nu are dreptul să părăsească localitatea pentru că era în lista celor deportaţi. Aceasta şi alte solicitări au fost respinse.

Nu i-a ajutat nici cererea trimisă de fiul Petru, în 1955, Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti. (Până în 1951, Petru a învăţat la Tighina. După absolvire a fost trimis învăţător de matematică în satul Tigheci, raionul Leova, iar în aprilie 1952 a fost încorporat în rândurile Armatei Sovietice.)

La 16 aprilie 1951, la Tobolsk, în familia lui Zaharia şi Ana Marco  s-a născut fiica Galina, iar peste un an a decedat Vera.

Familia Marco a fost eliberată din surghiun pe 17 august 1957, fără dreptul de a locui în RSS Moldovenească. S-a stabilit cu traiul în Ucraina, la şapte kilometri de satul natal.

Zaharia Marco a decedat în 1983, iar Ana Marco în anul 1990. Petru Marco a lucrat învăţător în satul Puhăceni, raionul Anenii Noi. Gavriil a locuit la Chişinău, Daria (Grabco) a devenit doctor habilitat în ştiinţe fizico-matematice, iar Galina (Ghenciu) este asistentă medicală, în Căuşeni.

Familia Marco a fost reabilitată la 10 aprilie 1989, în baza Hotărârii nr. 115 a Guvernului RSS Moldoveneşti.

Şcoala din surghiun şi creaţia lui Alexei Marco

Potrivit cercetătoarei Liliana Condraticova, lui Alexei Marco i-a fost foarte greu la început să înveţe în Siberia, deoarece, pe lângă faptul că trăiau în condiţii dificile, nu cunoştea limba rusă. La 4 aprilie 1950, a reuşit să se angajeze la un atelier de obiecte decorative din fildeş, din Tobolsk, unde se confecţionau broşe, pandantive, scrumiere şi alte articole de tutungerie etc. A lucrat acolo mai bine de 11 ani.

La Tobolsk, Alexei a reuşit să termine şcoala medie serală, iar între anii 1960 şi 1964 a învăţat la Institutul Tehnologic Industrial din Moscova, la specialitatea prelucrarea artistică a metalului şi lemnului.

După terminarea facultăţii, timp de trei ani a fost lector la renumita Şcoală de Artă şi Industrie din oraşul Abramţevo, devenind în 1965 membru al Uniunii Artiştilor Plastici din URSS.

În următorii trei ani a activat la Biroul artistic de proiectare din Moscova, confecţionând sculpturi miniaturale, bijuterii din fildeş, argint şi inserţii de pietre fine sau organice. În tot acest timp a participat cu regularitate la expoziţiile de artă plastică organizate în URSS şi peste hotare (Mongolia, Bulgaria, Ungaria, Egipt, Austria etc.), devenind unul dintre bijutierii de referinţă la nivel unional.

În anul 1970 a revenit la Chişinău, unde un timp a fost liber profesionist, după care a activat în atelierul de giuvaergerie al Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici. A participat la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale, dar şi la mai multe tabere de creaţie. Printre acestea se înscriu cele din Palanga, Lituania, unde de două ori a fost desemnat conducătorul grupului de bijutieri din URSS. A fost, de asemenea, la tabere de creaţie în Cehosovacia şi Germania Democratică, în 1977.

Majoritatea pieselor confecţionate de Alexei Marco, printre care „Ciobanul cu câinele“, „Sfântul Gheorghe“, „Maternitate“, „Biserica «Adormirea Maicii Domnului», „Căuşeni“ se află în câteva colecţii private. Totodată, mai multe muzee au în colecţiile lor lucrări realizate de vestitul artist plastic moldovean.

Astfel renumitul muzeu din Moscova „Orujeinaia Palata“ păstrează brăţara „Amintire“, setul „Moldova“ şi câteva piese de fildeş. La Muzeul Naţional de Artă a Moldovei se găsesc plachetele emailate „Ştefan cel Mare“, „Vara“, „Peisaj de iarnă“, medalionul „Madona“, sculptura de aramă forjată „Moldova“, figurinele de fildeş „Ciobănaş cu capra“ şi „Legumicultorul“. În colecţia Muzeului de Istorie a Moldovei se păstrează broşa de argint denumită „Arborele Vieţii“.

Criticul de artă Liliana Condraticova susţine că printre cele mai valoroase lucrări, care demonstrează vocaţia de remarcabil portretist a lui Alexei Marco se evidenţiază două autoportrete (1971 şi 1972).
Alexei Marco cu soţia sa Maria au educat un fiu, Mircea. Alexei Marco a decedat pe 1 iunie 1993, fiind înmormântat la Cimitirul „Sf. Lazăr“ din Chişinău.

Decizii de deportare revizuite 

Constatând gravele încălcări ale propriei legislaţii cu privire la deportare, dar şi situaţii neobişnuite apărute după deportare, Guvernul RSS Moldoveneşti a revenit ulterior asupra unor cazuri.

La 6 iulie 1949, a fost deportată Caliga Elisaveta Dumitru, împreună cu copiii minori – Agripina (anul naşterii 1937), Domnica (anul naşterii 1939) şi Constantin (anul naşterii 1941). În anul 1951, Elisaveta Caliga a murit în surghiun, iar copiii au rămas în grija colhozului în care a lucrat mama lor. La solicitarea surorii mai mari a acestora, Natalia Culiuc, care locuia în satul Todireşti, raionul Ungheni, Guvernul RSS Moldoveneşti, la 17 ianuarie 1952, a acceptat revenirea celor trei fraţi din Siberia.

Din satul Găleşti, raionul Străşeni, a fost deportată o familie în următoarea componenţă: Oprea Nicolae Gheorghe, soţia sa Oprea Vera Vasile şi copiii lor minori: Mihail (anul naşterii 1935), Anton (anul naşterii 1939) şi Zinaida (anul naşterii 1941). În 1951, ambii părinţi au decedat, copii fiind întreţinuţi de stat. La solicitarea fraţilor şi surorilor mai mari, care rămăseseră la Găleşti, la 20 mai 1952 fraţii Oprea au revenit în satul de baştină.

Din satul Ulmu, raionul Hânceşti, au fost deportaţi soţii Frunze Afanasie Ion şi Frunze Zinaida Ion, împreună cu doi copiii: Guţu Ion Timofei (anul naşterii 1930) şi Guţu Ana Timofei (anul naşterii 1925). Abia în Siberia s-a constatat că fraţii Guţu nu erau membri ai familiei Frunze, ci locuiau doar la această familie după decesul părinţilor lor. Guvernul moldovenesc a decis ca fraţii Guţu să revină din surghiun, iar familia Frunze a rămas în Siberia.

Din Orhei au fost deportaţi soţii Lozinschi Vasile Nicolae şi Lozinschi Dora Ion, foşti comercianţi, persoane în etate. Nepoţica lor Lidia Dudca îi însoţeşte de bună voie, pentru avea grijă de ei, deşi nu era în lista deportaţilor. După trei ani, Lidia a solicitat să i se permită să revină acasă. Guvernul aprobă cererea Lidiei, bătrânii rămânând în continuare în surghiun.

Republica Moldova



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite