Daniela Terzi-Barbăroşie: „Nu curajul lipseşte femeilor, ci încurajarea“

Daniela Terzi-Barbăroşie este expertă de gen în cadrul Centrului „Parteneriat pentru Dezvoltare“

Psihologa şi militanta pentru egalitatea de gen Daniela Terzi-Barbăroşie ne învaţă cum să aducem armonia în cuplu şi să ne creştem copiii fericiţi, demonstrând prin propriul exemplu că locul femeilor nu mai este demult „la cratiţă“.

„Adevărul“: Ziua de 8 martie şi-a pierdut din conotaţia iniţială, cea de luptă pentru drepturi egale. De ce a ajuns această sărbătoare să fie banalizată, să se rezume la un buchet de flori oferit femeilor o dată pe an?

Daniela Terzi-Barbăroşie: În multe ţări, printre care şi Moldova, sărbătoarea şi-a pierdut, într-adevăr, menirea militantă şi s-a trivializat, în sensul că e percepută doar ca o ocazie pentru bărbaţi să-şi exprime, în mod public şi histrionic, iubirea pentru femei. Şi nu ar fi nimic rău în asta, dacă nu s-ar limita la atât. Alături de acele flori şi cuvinte de apreciere (pe care o femeie le merită zi de zi, de altfel), mi-ar plăcea să fie celebrate şi succesele femeilor graţie cărora putem spune ce gândim, putem face copii cu cine şi când dorim, putem vota şi ne putem bucura de multe alte drepturi. E, totuşi, mult mai simplu să oferi flori. Mai puţine angajamente. Şi nu de ordin politic! Probabil, de-aia s-a întâmplat banalizarea de care vorbiţi. Nu trebuie să uităm însă că egalitatea a fost una dintre marile promisiuni ale comunismului. Respectiv, devierea era inevitabilă. Personal, mi-aş fi dorit o „abatere de la comunism“ în sensul sporirii consideraţiei pentru contribuţiile femeilor, dar nu aşa s-a întâmplat.

Legislaţia noastră garantează, aparent, şanse egale bărbaţilor şi femeilor - la studii, la muncă, la protecţie socială etc. Cum se face, totuşi, că suntem tratate diferit, bunăoară, când vrem să ne angajăm, când conducem maşina sau când ne dăm cu părerea despre politică?

Egalitatea în drepuri, din păcate, nu garantează în mod automat şi egalitatea de şanse şi, cu atât mai mult, nu eliberează mentalităţile umane de stereotipuri şi de prejudecăţi. Nu salubrizează suflete anchilozate în convingeri perimate. Este cumplit de greu să lupţi cu acestea, mai ales fiind în minoritate, în tabere diferite şi fără o solidarizare productivă. Se întâmplă nu doar pe segmentul de gen: grupuri marginalizate şi minorităţi de tot soiul sunt tratate tendenţios şi dezavantajant din cauza persistenţei multor stereotipuri, care, aglomerându-se, conduc la discriminare, iar aceasta, nefiind sacţionată nici legal, nici social, va menţine o stare de inechitate şi injustiţie.

De ce credeţi că femeile de la noi se implică prea puţin în politică sau în afaceri şi ajung prea rar în funcţii-cheie? Să fie de vină doar stereotipul „sexului slab“ sau, poate, e vorba şi de o anumită frică?

Frica nu mi se pare cea mai plauzibilă explicaţie în cazul femeilor, care, de altfel, suportă dureri inimaginabile la naştere. Dar lipsa încrederii în forţele proprii, da. La fel precum şi dorinţa de a evita potenţiale nemulţumiri din partea celor din jur sau învinuiri de neglijenţă în raport cu familia. Sau blamare pentru sfidarea „bunului simţ“, conform căruia, „jupâneasa ţine casa, iar jupânul ţine drumul“. Ăsta e folclorul cu care creştem! Nu curajul lipseşte femeilor, ci încurajarea, iar cei care ar trebui să le încurajeze sunt mai preocupaţi de propriul interes (adică fotoliu), decât de un parteneriat de gen autentic. Hărţile din mintea unor femei sunt puse acolo tot de nişte bărbaţi şi multe le urmează, chiar dacă ele sclerozează iniţiativa, libertatea şi autonomia. Mă bucură însă faptul că prototipul feminin tradiţional nu mai e atât de răspândit şi că există tot mai mulţi bărbaţi feminişti (fie că ştiu sau nu acest lucru).

Azi tot mai multe doamne încearcă să îmbine cariera cu familia. Desigur, nu poţi să excelezi în amândouă odată, dar ce-ar trebui să facem ca să nu ne pomenim într-o bună zi în faţa ultimatumului: ori una, ori alta? 

Nu trebuie să hamletizăm. În fond, totul depinde de tine, iar dacă cel de alături îţi impune ultimatumuri, atunci nu e cel mai potrivit. Un partener care-ţi cunoaşte aspiraţiile şi nevoile, care îţi vine în întâmpinare, care te iubeşte şi te respectă nu-ţi va impune nimic. Nici nu cred că partenerii femeilor care au cariere de succes fac aşa ceva. Dimpotrivă, cred că ei le susţin şi că există un sprijin mutual în asemenea familii. Vă imaginaţi câte ultimatumuri ar trebui să le dea soţiile bărbaţilor cu cariere impresionante? Ei nu au de bătut cuie prin casă? Nu văd nicio contradicţie în excelenţa profesională şi familială. Priviţi în jur, multe femei o demonstrează din plin! E, totuşi, secolul XXI afară: există atâtea oportunităţi profesionale şi atâtea utilaje pentru simplificarea muncii casnice, încât orice e posibil! În acelaşi timp, să pretinzi de la tine să fii simultan şi, mai ales, constant, mamă de 100% şi profesionistă de 100% este suprarealism. Mă întrebaţi ce ar trebui să facem... Întâi de toate, este o decizie personală felul în care cineva îmbină viaţa de familie, cariera, prietenii, activismul civic, spiritualitatea etc. pentru a atinge autorealizarea. În fond, e vorba de o jonglare meseriaşă a responsabilităţilor şi bucuriilor pe care le comportă familia şi cariera, deopotrivă.

Şi pentru că practic fiecare femeie devine la un moment dat mamă, daţi-ne un sfat cum să ne creştem copiii oameni integri şi fericiţi.

Copiii merită crescuţi în iubire. Şi tot aşa zămisliţi. Iubirea fertilizează în mod fascinant solul – sufletul copilului – în care putem cultiva orice. Este esenţial să li se altoiască sentimentul demnităţii şi valorii personale, aşa încât niciun eşec sau obstacol să nu-i anuleze identitatea. Şi la fel de important este să-şi înţeleagă unicitatea şi să şi-o asume. Este fundamental, în acelaşi timp, să li se dea libertate, una responsabilă şi făuritoare, ca să-şi contureze personalitatea în concordanţă cu potenţialul şi cu visele lor, şi nu cu indicaţiile limitatoare cu privire la ceea ce este „potrivit“ şi „bine“ pentru o fetiţă sau pentru un băieţel. Când părinţii înşişi sunt compleţi şi fericiţi (şi nu fragmentanţi de dubii, culpabilitate, resentimente şi nemulţumiri), aşa îşi cresc şi copiii. Prin urmare, întâi de toate, adulţii trebuie să se preocupe de bunăstarea lor psihologică, de autocunoaştere şi evoluţie personală şi profesională, astfel vor oferi un mare dar propriilor copii.

Obişnuiţi să spuneţi că 8 martie este ziua dumneavoastră profesională. Cum o marcaţi?

Nu mă aştept să fiu tot un zâmbet în această zi. Mă simt parte a mişcării de emancipare a femeilor, nu mă pot preface că sunt doar martoră. Şi mă doare. Recunosc că mă derutează felul mioritico-sovietic de sărbătorire a acestei zile, după atâţia ani de independenţă: flori, şampanie, ciocolate şi, eventual, sarmale sau răcituri. Nu vreau să mă întovărăşesc cu ceva ce-mi este străin, dar vreau, totuşi, să sărbătorim ziua de 8 martie, să iniţiem propria tradiţie, să dezvoltăm o cultură în care femeia să fie celebrată. Doar că altfel: prin recunoaşterea contribuţiilor femeilor din Moldova la bunăstarea acestei ţărişoare; prin admiraţia pentru miile de femei care muncesc departe de copii, cu ochii înroşiţi şi sufletul ciopârţit; prin respectul faţă de cele rămase aici, să le  îngrijească şi să le înveţe copiii; prin aprecierea celora care au făurit statul, iar acum aşteaptă cuminţi ziua pensiei derizorii; prin venerarea femeilor dătătoare de viaţă pentru care niciun fotoliu (a se citi, funcţie politică) nu este mai confortabil decât scaunul în care îşi alăptează puiul.