Cum extirpăm tumoarea corupţiei din Sănătate?

Toţi cei care diruguiesc domeniul sănătăţii în Republica Moldova, de la diferite niveluri, cunosc până în cele mai mici detalii ce se întâmplă în acest sistem. Se ştie foarte bine unde şi cât se plăteşte la negru pentru intervenţii chirurgicale şi diferite alte servicii medicale. Se cunosc „tarifele“, se ştie cât şi unde ajunge.

Toţi – şi cei care au fost la cârma Sănătăţii, şi cei care sunt – ştiu foarte bine cum circulă banii la negru în sistem. Nimeni însă nu încearcă să schimbe ceva, la modul real, nu prin declaraţii. De ce? Putem doar să presupunem.

Ca şi în alte domenii, şi în cel al sănătăţii funcţionează acelaşi mecanism bine pus la punct, care lucrează „fără rabat“ de ani de zile. Iar sumele ce se învârt în această maşinărie sunt enorme. Resurse financiare care, dacă ar fi direcţionate, în mod oficial, către Ocrotirea Sănătăţii, ar schimba multe lucruri în bine. Cred că fiecare dintre noi a avut treabă cel puţin odată cu acest sistem - fie că el însuşi a ajuns pe patul de spital, fie că o persoană apropiată a avut nevoie de internare.

Odată ajuns într-o instituţie medicală nu poţi să nu vezi hâdoşenia sistemului. E adevărat, nu toţi medicii cer în mod direct bani de la pacienţi, dar majoritatea iau atunci când li se dau. Pentru unii, a pretinde plăţi neoficiale a devenit un lucru absolut firesc, iar ceilalţi, care nu cer,  le acceptă totuşi dacă li se oferă, fiind nevoiţi, într-un fel, s-o facă.

Trebuie să-şi întreţină familiile, iar salariile oficiale nu acoperă nici măcar strictul necesar pentru hrană. Mai este şi cetăţeanul care, îngrijorat de sănătatea sa ori a aproapelui său, vrea să se asigure că medicul îşi va face bine lucrul şi caută neapărat să-l mulţumească cu ceva. Iar apoi tot el blamează corupţia din medicină.
Odată internat în spital, încep să-ţi vină „informaţiile utile“.

Nici nu trebuie să cauţi prea mult. Colegii de salon îţi spun cât şi cui trebuie să dai pentru intervenţie chirurgicală, cât trebuie să le oferi anestezistului şi asistentelor medicale. Până şi pe infirmiera care îţi duce oala (în caz că eşti imobilizat la pat) trebuie să o mulţumeşti cu vreo 10-20 de lei. Sumele pretinse pentru o operaţie încep de la 1.000 de lei pentru chirurgi, 400 pentru anestezist, 200 pentru asistenta medicală etc.

Dacă nu ai poliţă de asigurare medicală, trebuie să achiţi pentru absolut fiecare serviciu – atât în casa spitalului, cât şi în buzunarul doctorului. Majoritatea bolnavilor fără poliţă, pe care i-am întâlnit la Spitalul Clinic Republican (unde am fost internată acum câteva luni) au recunoscut că au plătit şi oficial, dar şi neoficial, chiar şi atunci când nu li s-a cerut în mod direct. Un singur pacient a spus că a achitat oficial pentru toate serviciile şi că mai mult nu dă niciun ban.

În Republica Moldova, dacă ai o maladie mai complicată ce necesită o intervenţie chirurgicală planificată, trebuie să-ţi aştepţi rândul chiar şi mai mult de un an. Nu şi dacă ai bani şi eşti gata să-i mulţumeşti cu generozitate pe doctori. În acest caz, ai prioritate şi şanse să fii operat de urgenţă. Ceilalţi sunt nevoiţi să se roage la Dumnezeu să nu se acutizeze boala până le vine rândul la chirurg

Cifra estimată a plăţilor neoficiale în medicină se ridică la peste 200 de  milioane de lei anual, potrivit unor estimări ale Organizaţiei Transparency International Moldova.

Toţi cei care diriguriesc sistemul ocrotirii sănătăţii ştiu cât, unde, cui şi cum se plăteşte neoficial. Ştiu, dar nu încearcă să schimbe lucrurile. Fie că le convine situaţia, pentru că îşi au partea lor din asta, fie deoarece sunt conştienţi că fenomenul e atât de înrădăcinat şi de ramificat încât e foarte dificil să-l stârpeşti.

Şi dacă nu putem să-i dezvăţăm pe doctori să ia şi pe pacienţi să dea, de ce n-am oficializa aceste plăţi care acum se fac la negru? De ce să nu meargă banii în mod oficial către medicii care salvează vieţi, medicii dedicaţi profesiei, pentru că îi avem şi riscăm să-i pierdem. De ce să nu apreciem profesioniştii pentru valoarea lor aici, în ţară? Să le dăm salarii pe potriva eforturilior depuse, ca să lucreze cu demnitate. Să nu ajungă la mila pacientului. Dacă vrea omul să plătească suplimentar pentru anumite servicii, să aibă posibilitatea să o facă. Dacă vrea să-l mulţumească pe un medic, să aibă posibilitatea să o facă, dar în mod oficial. Dar, totodată, cei cu mai puţine posibilităţi financiare să fie trataţi la fel cu demnitate?

Deocamdată, fiecare din noi ne gândim cu teamă atunci când urmează să ne internăm în spital pentru vreo intervenţie mai serioasă, ne temem pentru cei apropiaţi, ne rugăm să nu ajungem la spital şi amânăm de multe ori vizita la medic. Asta pentru că, deocamdată, sistemul de ocrotire a sănătăţii nu ne oferă siguranţă, servicii de calitate şi respect pentru demnitatea umană. Iar amânarea reformelor reale în domeniul sănătăţii odată cu trecerea timpului vor impune costuri tot mai mari.