Copilărie amară în exilul comunist. 72 de ani de la primul val de deportări din Basarabia

Au îndurat foame, au muncit din greu de mici şi şi-au văzut părinţii stingându-se sleiţi de puteri, în chinuri şi sărăcie. Este istoria a mii de basarabeni care au fost ridicaţi de sovietici în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Înghesuiţi în vagoane de vite, au fost trimişi în pustiul kazah sau în siberii de gheaţă doar pentru faptul că familiile lor înjghebaseră câte o gospodărie sau ştiau carte.

Vera Frangu din Congaz avea doar cinci ani când a fost ridicată împreună cu mama, sora şi fratele mai mari. O lună mai devreme, sovieticii l-au condamnat pe tatăl său lipindu-i eticheta de culac. „Bunicul meu era un bulgar înstărit şi i-a lăsat toată averea mezinului. Astfel, tata a moştenit 70 de hectare de pământ, vite şi mioare, o casă cu 18 odăi, brişcă şi magazin de produse alimentare. Doar pentru asta l-au trimis în regiunea Penza, unde a murit de durere şi «viaţă bună» în acelaşi an“, spune femeia, care are acum 77 de ani.

Nu-şi mai aminteşte cât au mers cu trenul, ştie doar că erau încă în drum când izbucnise războiul. „Foamea mă sleise de puteri. Unora le-au permis să ia ulei, brânză, grăsime, dar noi n-am putut lua nimic, nici măcar bani. O vecină a ajuns-o pe mama şi i-a întins o bucată de pâine din care am mâncat tot drumul. Eram desculţă, doar într-o rochiţă şi nu înţelegeam ce se întâmplă“, povesteşte bătrâna.

FOTO: Vera Frangu îşi alină bătrâneţile croşetând

I-au dus în Kazahstan, unde au fost nevoiţi să ia viaţa de la capăt. „Ne-au lăsat în drum. La doar 37 de ani, mama a rămas singură cu trei copii în braţe. Bine că avea patru clase şi ştia puţină rusă. Lucra în construcţii şi obţinuse o cămeruţă. Când venea acasă, punea puţină făină într-un ceaun mare, adăuga gunoaie adunate din grajduri şi mâncam această fiertură. N-am să uit asta niciodată“, oftează pensionara.

Nu a avut parte de copilărie. „Mama pleca la serviciu, iar fraţii munceau la pământ. Pe mine mă alungau afară. Stăteam toată ziulica singură, flămândă pe o bancă în spatele casei. Seara mă aduceau în casă aproape incoştientă“, mărturiseşte femeia.

„Mai bine rămâneam acolo“

A trăit în Kazahstan timp de 18 ani, iar când s-a întors acasă s-a pomenit din nou pe drumuri. „Casa noastră a fost naţionalizată. Acum este sediul consiliului local. Pe-un perete încă se păstrează icoana noastră. N-am recuperat nimic din averea familiei“, se plânge fosta deportată.

Viaţa i-a despărţit pe cei trei copii. Sora mai mare a rămas în Kazahstan, fratele a murit de cancer, iar Vera a fost învăţătoare în Moldova. „Mai bine rămâneam şi eu. Acolo victimele represaliilor o duc mult mai bine, iar eu mă chinui cu o pensie mizerabilă şi o compensaţie de 100 de lei“, se revoltă femeia.

Mai are o piatră pe inimă: peste ani a aflat că tatăl său a fost trimis în gulag de unchiul soţului ei, pe atunci vicepreşedinte al sovietului sătesc. „Nici n-am ştiut cu ce rude m-am ales când m-am măritat. Când am văzut dosarul, am încremenit. Mi-e şi acum sufletul amar“, se tânguieşte Vera Frangu.

Dinastii întregi de deportaţi

Teroarea comunistă i-a atins şi pe urmaşii deportaţilor din primul val. Elena Pavliuc din Făleştii Noi, raionul Făleşti, a fost ridicată împreună cu părinţii în 1949, la opt ani, doar pentru faptul că bunicii săi fuseseră printre cei exilaţi în 1941. „Bunelul meu a votat pentru nu ştiu care partid şi a fost trădat. Comuniştii i-au spus că e prea bogat şi l-au trimis în Magadan. Aşa cum nu avea o mână, a lucrat poştaş. Acolo a şi murit“, susţine femeia de 72 de ani.

Mă întreb mereu de ce m-am născut în acele vremuri groaznice. Nu le doresc aşa soartă nici duşmanilor. Vera Frangu, deportată în 1941

Ceilalţi membri ai familiei au ajuns în Novosibirsk. „Şi-au făcut un bordei în pădure. Lucrau ca robii şi erau tot timpul păziţi de miliţie. Bunica avea zece copii şi se străduia să-i împace pe toţi. A murit în 1966. De scârbă, nu de altceva. Copiii s-au împrăştiat în toate colţurile lumii“, regretă bătrâna.

A răscumpărat casa părintească

Părinţii Elenei au fost duşi în regiunea Kurgan pentru că erau urmaşi de „trădători şi chiaburi“. „Acolo am trăit patru familii într-o cameră. Când mă gândesc ce foame am mai tras... Când ceilalţi mâncau, mama ne întorcea cu faţa la perete. Ţin minte că mă duceam la brigadier şi îl rugam cu mânuţa întinsă să-mi dea măcar un pumn de mei“, e doar un fragment din copilăria ei amară.

Ce foame am mai tras! Când ceilalţi mâncau, mama ne întorcea cu faţa la perete. Elena Pavliuc, deportată în 1949

Plânge şi blestemă când se gândeşte la tot ce a pierdut. „Tata a fost împuşcat în 1956. Casa ne-au luat-o şi au vândut-o unui om. Am răscumpărat-o când ne-am întors. Măcar atâta fericire să avem, să trăim acolo unde ne-am născut. Statul ne-a dat 105 lei (6 euro) pe care i-am împărţit în jumătate cu fratele. O despăgubire de râsul lumii!“, este indignată Elena Pavliuc.

FOTO: Elena Pavliuc nu poate uita copilăria înfometată
 

72 de ani de la primul val de deportări

Peste 22.000 de basarabeni au fost duşi în Siberia sau Kazahstan pe12-13 iunie 1941, iar alţi peste 35.000 – pe 5-6 iulie 1949. „Chiar dacă proporţiile primului val au fost mai mici, consecinţele pentru Basarabia au fost mai grave întrucât au fost distruse elitele politice şi economice. Au fost deportaţi funcţionari, membri de partide, profesori, preoţi, iar satele au fost lipsite de modele morale“, spune istoricul Elena Postică.

O comemorare va avea loc astăzi în scuarul Gării din Chişinău, unde în iulie urmează să fie instalat monumentul dedicat victimelor regimului totalitar comunist. „Ne adunăm în fiecare an ca să împărtăşim acele amintiri sângeroase. Nu le vom uita niciodată“, afirmă Valentina Sturza, şefa Asociaţiei deportaţilor şi foştilor deţinuţi politici. 

Vor primi câte 500 de lei

Circa 8.300 de persoane, victime ale deportărilor şi foşti deţinuţi politici, vor primi pe parcursul lunii iulie un ajutor material unic oferit de stat, în valoare de 500 de lei. Guvernul a alocat în acest scop 4,15 milioane de lei.