Ce defineşte sectanţii din Bugeac şi Transnistria: rascolnicii ruşi, evreii mesianici şi coloniştii germani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La editura Polirom a apărut „Sectanţii”, primul volum din „Mică trilogie a marginalilor”, în care vor mai apărea „Bandiţii ”şi „Izgoi-Jidî”. Lansarea va avea loc: miercuri, 13 mai, la ora 19.00, la Terasa J’ai Bistrot (Calea Grivitei 55), din Bucureşti.

Dragă Vasile Ernu, vii cu o nouă carte, cu un nume incitant: „Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor”. De ce sectanţi şi de ce marginali?

De mult timp mă gândesc să scriu ceva depsre marginali dintr-o perspectivă puţin diferită de cea întâlnită des pe la noi. Altfel de marginali. Mă pasionează marginalii şi am lucrat destul de mult cu  câteva grupuri. Am ”dormit într-un pat cu ei” ca să pot să-i înţeleg, să-i pricep. Mă interesează foarte mult să înţeleg societatea şi istoria prin ochii lor. Totul arată altfel. Lumea văzută prin ochii lor arată radical diferit faţă de cea văzută prin ochii majoritarilor. Felul lor de organizare e diferit, tehnicile de supraveţuire, care mă interesează în mod special sunt foarte diferite. Sunt chiar opuse tehnicilor grupurilor majoritare. E mai ceva ca în Matrix.

Practic trilogia mea va încerca să spună povestea a trei grupuri marginale. Primul volum se ocupă de sectanţi. Al doilea de bandiţi. Despre al treilea grup mai discutăm la anul: sunt nişte grupuri mai speciale.

Primul volum deci e dedicat sectanţilor. Îi cunoşti? Cine sînt ei?

image

Volumul cuprinde istoria de mai bine de  100 de ani a unei comunităţi religioase marginale şi radicale din zona Bugeacului şi Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuieşte sub diferite regimuri politice şi diverse construcţii statale: Rusia ţaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul şi stalinismul, care culmea, nu au reuşit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.

Şi ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît şi cu biserica ortodoxă majoritară care îi tratează şi ea cu un alt tip de violenţă. Mai au de dus o bătălie şi cu lumea laică modernă şi cu toate formele moderne de hegemonie culturală şi economică.

Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violenţa care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar.  Din această cauză ei sînt nevoiţi să-şi contruiască viaţa altfel, să aibă alte tehnici de supraveţuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.

Tu eşti „sectant”? Vorbeşti la persoana întîi, dai senzaţia că eşti parte a acestor grupuri...

Următorul volum va fi despre bandiţi. Chiar dacă va fi scrisă şi construită total diferit de Sectanţii voi păstra acest aer familiar, din interior. Mă vei întreba şi atunci dacă nu cumva sunt bandit? Glumesc.

Acum revenind la „sectanţii mei”, chiar la începutul volumului am nişte note explicative. Explic mai întîi că termenul de „sectant” este numele dat de majoritari grupurilor religioase marginale. În spaţiul ex-sovietic acesta a fost termenul dominant. Este ca un stigmat. În România există acest termen însă cel care este foarte cunoscut şi care a devenit popular este cel de „pocăit”. Eu îl folosesc neutru, doar ca un nume pentru a se înţelege despre cine e vorba.

Chiar dacă aceste grupuri există şi azi într-o formă sau alta, mult schimbate după anii 90, eu nu le dau numele exact. Le păstrez un anonimat. Eroii la care mă refer nu trebuie „identificaţi” nominal. La fel procedez cu pozele care  mai degrabă dau  un aer, o atmosferă acelor grupuri. Nu e o „ilustrare”. Încerc să fac mai degrabă un ”portret robot”, un ”prototip” al unor grupuri religioase marginale bine definite istoric, geografic şi cu o genealogie destul de clară.

Ce ştim însă sigur e că aceste grupuri au rădăcini foarte clare şi fac un cocktail specific. Sunt un amestec din trei componente şi tradiţii puternice.

La ce tradiţii vă referiţi? Unde îşi au ele originea?

Mai întîi avem tradiţia rascolnicilor ruşi, cei care s-au rupt şi s-au răzvrătit împotriva bisericii ortodoxe ruse. Aici avem mai multe secte, curente religioase marginale, ieşite din grupul majoritar pravos­lavnic ca formă de revoltă faţă de reforma religioasă introdusă de Patriarhul Nikon al Moscovei în secolul al XVII‑lea. Nikon al Moscovei (1652‑1658) a propus în esenţă „reformarea slujbelor şi textelor slavone, cu sco­pul de a le alinia la practicile greceşti contemporane, diferite de cele vechi, primite de ruşi de la Sf. Vladimir din Kiev (anul 988 d.Hr)“. Scopul era mai degrabă unul politic: transformarea Moscovei în cea de‑a III‑a Romă. Rascolnicii refuză radical, chiar şi cu preţul vieţii, accep­tarea noilor dogme, rămânând „de rit vechi“. Mulţi dintre ei din cauza prigoanei s-au refugiat la gurile Dunării. De aici avem şi lipovenii. Pentru comunitatea mea, molocanii sunt poate cei mai importanţi. Din păcate în România nu am avut fenomene asemînătoare în mediul ortodox.

image

Mai avem o tradiţie puternică în Basarabia care influenţează aceste grupuri despre care scriu eu: evreii mesianici. Să nu uităm că la început de sec. XX zona urbană era controlată administrativ de ruşi iar urban, de la business la meşteşuguri şi de la muzică la meserii liberale, în mare parte de evrei. Moldovenii dominau doar zona rurală. Evreii mesianici sunt un grup religios apărut în rîndul evreilor urbani, dar extins şi la membrii altor confesiuni şi etnii, care com­bină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul primar. În Imperiul Rus, iniţiato­rul şi promotorul acestui curent este Iosif Davidovici Rabinovici, un evreu născut în gubernia Basarabia, la Rezina, şi care a locuit la Chişinău. Avea să devină cel mai important evreu mesianic al secolului al XIX‑lea. El a fost unul dingtre ”patriarhii” comunităţii despre care scriu.

Şi nu în ultimul rând îi avem prezenţi pe coloniştii germani din Basarabia, cei care erau protestanţi iar în peisajul local păreau nişte „sectanţi radicali”. Erau priviţi ca nişte străni din alte lumi.

image

Sectanţii mei din Bugeac combină foarte bine cele trei tradiţii şi produc un anumit tip de comunitate folosind practicile şi tipul de organizare a celor trei grupuri religioase.

În ceea ce mă priveşte da, sunt crescut şi educat în acest tip de comunitate, deci cunosc intim acest model social, politic şi cultural. Am copilărit lângă aceşti bătrâni cu barbă care îmi spuneau poveşti nu cu Ştefan cel Mare şi Lenin, ci cu Avraam, Isac şi Iacov.

Am învăţat muzică la greu. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a societăţii, să stai la periferie, în subterană etc. Sunt familiar cu toate tehnicile lor de supravieţuire.

Ai mei au fost foarte implicaţi în aceste mişcări şi am cunoscut tot ce se putea cunoaşte în domeniu de la Vladivostok la Tallin şi de la Taşkent, la Odesa, Bişkek, Omsk sau Erevan. Indirect, cartea este şi o saga de familie pentru că e vorba de patru generaţii ale familiei şi comunităţii. Însă cartea mea nu e despre mine, ci despre această comunitate. Şi mă interesează mai puţin partea teologică şi religioasă a poveştii. Ea e doar subînţeleasă.

Ce le este specific celor trei grupuri? Ce-i defineşte în mod special?

Dacă aş simplifica mult aş spune aşa. Pe rascolnici îi defineşte în primul rând buntul. Buntul este acel tip de revoltă, de protest, de nesupunere din care se va naşte şi se va dezvolta cea mai puternică formă de revoltă specific rusească. Eu cred că aici, în această ruptură îşi are originea spiritul protestatar rusesc, aproape anarhic, despre care s-a scris atâta şi care a devenit emblematic. Tehnica lor de organizare socială, politică şi economică este însă foarte asemănătoare cu cea a  protestanţilor din spaţiul occidental. Pentru a arăta şi demonstra că sunt ”aleşii”, cei ”adevăraţi”, ei au oferit o comunitate model, radical opusă celei majoritare, printr-o etică a muncii şi a comportamentului cotidian foarte severă şi legalistă. Într-o perioadă foarte scurtă aveau să devină ”evreii” Rusiei, pentru că ei controlau o mare parte a finanţelor,  sau ”protestanţii” spaţiului rus, din cauza felului lor de a se raporta la educaţie, organizare şi etică puritanistă. Însă nu au reuşit pentru că puterea avea să aibă grijă de asta, iar ei nu au putut să construiască o masă critică care să producă o ”cucerire a puterii” aşa cum s-a întîmplat într-o mare parte a spaţiului occidental cu protestanţii care luptau împotriva catolicilor.

Evreii mesianici însă mi se par că sunt puternici printr-un soi de radicalitate totală. Ei practic refac cumva traseul creştinismului primar. Ei luptă cu toţi, iar pe ei îi prigonesc toţi. Până şi evreii. Tehnica lor se bazează, cred eu, pe ruptura radicală, pe diferenţierea radicală, pe refuzul total de a colabora cu ”această lume”. Ei sunt ”oamenii din subterană”, ”creştinii din catacombe”. Ei pornesc de la o premiză radicală: noi şi Dumnezeu construim majoritatea şi de aceea trebuie să schimbam radical lumea. Noi nu colaborăm cu ea. Ea trebuie distrusă şi refăcută din nou. Istoria occidentului ne arată că această tehnică a învins până la urmă. Majoritarii au fost cuceriţi în final de o mână de ”nebuni radicali” care le-au schimbat fundamental viaţa şi societatea. Poate de asta ei sunt puţin mai exaltaţi, au un soi de mistică raţională şi au un tip  de logică foarte stranie, paradoxală, pasională. Astăzi sunt foarte greu de înţeles. Mişcările revoluţionare radicale de la finele sec. 19 au foarte mult din acest tip de demers şi din tehnicile lor de rezistenţă şi luptă.

Al treilea grup, cel al protestanţilor colonişti germani, e puternic printr-un soi de organizare exemplară şi legalism puritan. În spaţiul pravoslavnic, şi mai ales în cel de periferie unde totul curge în toate direcţiile, legea şi ordinea nu sunt punctul forte. Sau, mă rog, aici funcţionează alt tip de lege şi ordine. În anumite doze, legea şi ordinea au puteri magice şi pot face minuni. Sectanţii la care mă refer combină cele trei componente destul de bine.

Cum arată viaţa lor obişnuită? Ce le este specific comunităţilor despre care scrii?

Sunt cîteva puncte forte pe care ei le dezvoltă şi reuşesc să le transforme într-un soi de ritual-instituţie. Educaţia este primul lucru. Educaţia lor are două direcţii foarte importante. Prima este bazată pe studiul, lectura şi interpetarea textelor din Biblie. Ei ştiu foarte bine să citească şi să comenteze textele biblice. De mici învaţă asta şi orice enoriaş ştie să facă asta indiferent de gradul de educaţie. La pachet vin argumentarea şi polemica, susţinute de o excelentă retorică. Retorica e punctul forte. De mici ştiu să ţină adevărate predici publice. Al doilea element al educaţiei e muzica. Se cântă foarte mult şi orice enoriaş, indiferent de nivelul lui de edcucaţie, ştie abc-ul muzical. În comunităţile din satele amărâte din Bugeac ei aveau coruri şi orchestre instrumentale care cântau după partituri. După o zi de muncă istovitoare în colhozurile sovietice oamenii se strângeau seara şi învăţau să cânte pe note. Nu e deloc specific spaţiului pravoslavnic şi ţăranilor noştri.

Partea organizatorică e foarte importantă. Aici trebuie ţinut cont că sistemul de organizare nu este ierarhic, ci mai degrabă democratic, organizat orizontal. Acolo fiecare are o anumită funcţie, îndeplineşte un rol şi nimeni nu e lăsat pe dinafară. Acolo fiecare e „preot” şi are legătura directă cu Dumnezeu, deci nu au neovie de mediatori „cu centrul”. Există un activism destul de intens şi un autocontrol bine organizat: fiecare ştie despre fiecare, se discută nevoile fiecăruia, cu riscurile de rigoare. Există un sistem social destul de bine pus la punct. Decid în comun pe cine şi cum ajută, cum colectează banii şi unde-i distribuie. Au reţele foarte bine organizate şi eficiente. Totul e pe bază de încredere şi recomandări care au o putere incredibilă. Fireşte, sunt legalişti cu o puternică tendinţă puritană, ceea ce în spaţiul pravoslavnic sare puternic în ochi, legea şi etica fiind total altfel înţelese şi practicate. Dar asta e o altă temă.

Prima oară când m-am intersectat cu spaţiul american am rămas şocat. Brusc am înţeles că MTV-ul e un pur produs al şcolii duminicale „pocăite”, iar oamenii lor politici vorbesc ca pastorii sectanţilor. Da, America este un produs eminamente sectant al marginalilor religioşi care au fugit acolo din Europa şi au devenit majoritari. Asta simplificînd foarte mult. Dar cam aşa arată lumea câştigată de sectanţii deveniţi majoritari. Eu îi simpatizez doar când sunt minoritari, când devin majoritari îmi displac profund pentru că repetă cam aceleaşi paternuri ale majoritarilor.

Spui undeva, chiar ai un capitol, în care afirmi că ”stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului”. Cum explici această afirmaţie destul de paradoxală?

image

Da, este o idee mai veche de-a mea. De fapt ea vine din tradiţia comunităţilor despre care scriu. Şi această idee pare azi tot mai bine conturată. Mult timp mi-a trebuit să înţeleg logica unor lucruri. De exemplu bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem şi să fiu mai precaut cu cei care-mi dau, decât cu cei care-mi iau. Că e mult mai uşor să lupţi şi să rezişti în faţa celor care-ţi iau, decât în faţa celor care-ţi dau.

De fapt ce au înţeles ai mei din toată experienţa stalinistă şi comunistă, mai ales privită acum dinspre experienţa liberală sau a veşnicii tranziţii? Mai întîi au învăţat că e mai uşor de luptat cu un regim cu reguli fixe şi mai ales cu unul cu care te confrunţi direct, decât cu unul ”democratic” în care totul e în continuă ”inflaţie” şi oferă daruri otrăvite. Când un regim te ia şi te bagă la puşcărie pentru ceea ce eşti şi crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunităţi în comunism au valorificat  pozitiv această experienţă din câte ştiu eu: sectanţii şi bandiţii. Asta presupune să ai un anumit tip de înţelegere a puterii şi un anumit mod de a te delimita de ea total.

În plus există şi tradiţia martirajului care e un soi de stare politică de excepţie. A fi martir în comunităţile acestea era maximum ce puteai atinge în viaţă. Evident că nu toţi rezistă, dar pe scara ierarhiei valorice era ceva excepţional. Stalinismul, susţin cei din aceste comunităţi, a oferit această ultimă mare ocazie: să devii martir pentru credinţă. Rezultatul: ei au devenit poate cei mai radicali luptători antisistem, fără a-şi propune o clipă asta şi fără a-şi aroga mari merite anticomuniste. Prin urmare, dacă vrem să analizăm grupurile antisistem din comunism, nu trebuie să mergem la disidenţi, ci la sectanţi, bandiţi şi alte grupuri marginale. Ce spun eu s-ar putea să derenjeze pe anticomuniştii din Prămăverii sau de pe Calea Victoriei...

În parte a doua a interviului aflaţi de ce sectanţii au fost mai importanţi decât disidenţii din România şi URSS, care au fost tehnicile de rezistenţă folosite de marginali şi de ce au fost trataţi mai rău în perioada legionară decât în perioada stalinistă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite