Fragmentul tradus face referire la imaginea societăţii şi vieţii capitalei, narează despre obiceiurile şi moravurile din Chişinău, constituind capitolul VIII al cărţii lui Serghei Dmitrievici Urusov (ediţia 2004, pag.159-170). / Note şi traducere de Vladimir Bulat.

Însemnările unui guvernator(Chişinăul la 1903-1904) a contelui Serghei Dmitrievici Urusov este o carte apărută în 1907, la Moscova (editura lui V.M.Sablin), care a fost reeditată tot în limba rusă, în 2004, la editura Litera, dar niciodată tradusă în româneşte! Volumul semnat de fostul guvernator al administraţiei ţariste este un document de căpătîi pentru înţelegerea funcţionării structurilor birocratice ale acelor timpuri, şi nu în ultimul rînd – al vieţii şi moravurilor din acea provincie românească aflată sub jurisdicţie rusească, şi în al cărei areal s-a produs unul din cele mai zguduitoare şi tragice evenimente ale debutului de secol XX – Pogromul evreiesc.

Interesant este de consemnat că extrem de cultivatul diplomat (era un apropiat al scriitorului Lev Tolstoi, printre alţii) nu ştia aproape nimic despre regiunea care i se încredinţase, dar se informase – după cum el însuşi o mărturiseşte – din cartea Basarabia (1903), apărută sub îngrijirea lui Pavel Cruşevan, unul dintre autorii morali ai Pogromului.

Capitala guberniei avea la acea dată o populaţie de 140.000 de suflete, din care jumătate erau evrei. Devine clar că misiunea lui Urusov la Chişinău era legată în primul rînd de clarificarea ”chestiunii evreieşti”, despre care contele a avut larga insiraţia să insiste pe îndelete în paginile memoriilor sale.

Cartea abundă de detalii şi observaţii pertinente la adresa moldovenilor, ruşilor, românilor (întîlnirile la Iaşi cu regele Ferdinand I şi cu Carmen-Sylva, în primele zile ale lui octombrie 1903 – sunt memorabile), elveţienilor, ucrainenilor etc.

Volumul ne oferă un tablou al unii teritoriu pestriţ din punct de vedere etnic, şi se constituie astfel într-un document de prim rang din perspectivă istorică, socială şi ale mentalităţilor, a unuia dintre puţinii demnitari guvernamentali care au scrsi împotriva antisemitismului de stat din Rusia ţaristă, carte care va trebui indiscutabil şi urgent tradusă în limba română, măcar acum cînd au trecut 105 ani de la apariţia ei, devenind o referinţă de prima mînă pentru bibliografia Basarabiei.


FOTO Vederea oraşului din dealul Rîşcani la începutul sec. XX.

Însemnările unui guvernator – de Contele Serghei Urusov 
Capitolul VIII

Societatea Chişinăului. Obiceiuri şi moravuri

Generalul Kaulbars[1], care i-a succedat contelui defunct Musin-Puşkin în postul de comandant al trupelor din garnizoana Odessa, a povestit în timpul unei mese la noi, cum cu 27 de ani în urmă fusese invitat la o cină în casa guvernatorului Şubenko, şi ajungînd foarte aproape de casa acestuia, vedea prin ferestrele luminate cum musafirii se aşezau la masă, dar a nimerit în musafirie cu mare întărziere. Echipajul musafirului se împotmolise în noroi chiar în faţa casei guvernatorului, iar Kaulbars ca un ofiţer fudul din capitală, nu a cutezat să-şi afunde cismele şi colanţii în glodul incredibil din jur. A fost nevoit să treacă pe acolo o căruţă trasă de doi boi, care l-a şi dus pînă la intrarea în casa guvernatorului.

De atunci Chişinăul a devenit de nerecunoscut. Strada Alexandrovskaia, pe care se află casa în care pe timpul războiului ruso-turc s-a oprit Alexandru al II-lea, şi în care Kaulbars a cinat atît de nereuşit, a devenit din una periferică, una centrală. Dinspre sud-vest faţă de această arteră a crescut în ultimii 25 de ani un nou orăşel, cu case arătoase şi străzi drepte, plantate cu plopi şi acacii. N-ar fi fost deloc rău dacă şi Pensionului Nobililor, Azilul contesei Viazemskaia, edificiul Liceului nr. 2 de fete, Muzeul Zemstvei, noul edificiul al Cîrmuirii Guberniale, Liceul Real – s-ar fi aflat pe nişte artere mai centrale. Trotuarele largi erau în bună rînduială, iar partea mediană a străzii s-a pavat cu piatră. Pe bulevardul principal, Alexandrovski, trotuarele erau atît de largi încît tramvaiul cu cai nu circula pe stradă, ci pe marginea fîşiei destinate pietonilor.

Cele două săli de teatru, una în Auditoriul Puşkin, cealaltă în sediul Adunării Nobiliare, ofereau posibilitatea de a avea la Chişinău o trupă dramatică permanentă, precum şi ocazia de a găzdui turneele teatrului din Odessa sau din alte părţi, care nu ne ocoleau niciodată cînd voiajau în sud-vestul Rusiei.

Deci, o populaţie de 140.000 de locuitori, şase instituţii de învăţămînt mediu private, şi tot atîtea de stat, două teatre, cîteva cluburi, o grădină orăşenească largă, cu două restaurante, şi un loc rezervat pe care se afla o scenă deschisă pentru aşa-numitul „şantan”[2]; toate astea arătau că oraşul Chişinău nu era printre oraşele codaşe, iar în comparaţie cu patriarhal-modestul Tambov, chiar mi se părea mult mai răsărit. Doar un singur neajuns împiedica Chişinăul să capete un aspect mai atractiv, şi să-i împace pe cei care sunt nevoiţi să suporte vara în oraş căldurile şi praful, neavînd posibilitatea să se bucure de un aer mai curat şi de răcoarea brizei marine sau a pădurii montane. Acest loc slab al Chişinăului este insuficienţa apei, care lipseşte cu desăvărşire din rîul Bîc, după cum am mai spus, iar aprovizionarea oraşului cu apă se face exclusiv din izvoare, ceea ce constituie aproximativ 150.000 de vedre pe zi, adică puţin peste o vadră pe cap de locuitor – pentru băut, spălat şi în caz de incendiu, pentru stingerea focului.



Administraţia Financiară în jum.II sec.XIX

Personal nu am suferit din cauza caniculei, pe care o suport uşor, şi adesea colindam vara pe străzile pustii ale oraşului, la orele amiezii, de-a lungul caselor cu perdelele trase, printre care unele fiinţe curioase priveau pe furiş,  cum temerarul guvernator în pofida soarelui arzător se îngrijea de treburile urbei, în timp ce damele Chişinăului, sumar îmbrăcate, aşezate pe la ferestre, mîncau dulceţuri şi sorbeau apă rece. Un anumit ataşament faţă de locul în care te afli şi lucrezi, şi o calitate comună a guvernatorilor care-i îndrituieşte să aibă grijă de toate, mi-a condus gîndurile adesea spre necesitatea de a rezolva chestiunea apei în Chişinău.

Cînd eram în cimitirul din afara oraşului, în preajma necropolei familiei Catargi, de unde se deschide o privelişte minunată spre oraşul acoperit cu un praf auriu, sau cînd mă aflam într-un alt loc îndrăgit pentru plimbări, în scuarul Dubinski, de unde se pot observa crenerurile Carpaţilor, îmi închipuiam în maniera lui Manilov[3], la cît de bine ar fi să pot aduce din Nistru apa la Chişinău, de la o distanţă de 18 verste, şi cum s-ar schimba atunci oraşul. Ce bine ar fi să pot dispune de mijloace substanţiale, ca să jertfesc pentru construirea acestei conducte două milioane de ruble, ca să las astfel o amintire frumoasă din perioada guvernării mele. Dar din ”lipsa unor excedente în cantităţi necesare” eram nevoit să-mi arăt grija pentru chestiunea aprovizionării cu apă într-un mod mult mai modest, am desfiinţat obiceiul conform căruia echipa de pompieri pe timp de vară se aduna pentru manevre în faţa casei guvernatorului, care la comanda şefului poliţiei uda din abundenţă acoperişul acesteia, zidurile, grădina şi florile, după care se instala cu adevărat răcoarea, iar aerul din jurul casei devenea curat şi aromatizat. Impresia produsă în oraş după sistarea acestei risipe de apă a fost atît de puternică încît am şi uitat de confortul pierdut.

Societatea chişinăueană avea nişte particularităţi care pe mine dintru început puţin m-au suprins. Cele legate de atitudinea manifestată faţă de guvernator m-au dat dureri de cap în tot timpul aflării mele în Basarabia, am încercat în chip esenţial să inoculez societăţii locale ideea că guvernatorul cu toate atribuţiunile pe care le exercită, nu este decît un simplu muritor. După opinia unora, eu trebuia să mă deplasez prin oraş doar într-un echipaj, însoţit de gardieni călare, iar în faţă să fie şeful poliţiei; nu aveam voie să merg pe jos, iar să intru într-un magazin pentru a cumpăra cîte ceva, era perceput ca o gravă încălcare a regulilior de comportament. Cînd ieşeam în oraş în costum de civil lumea mă privea cu destulă mirare, dată fiind pleaiada guvernatorilor militari, care au fost înaintea mea. Judecata publică o atingeau şi pe soţia mea, care neştiind regulile locului mergea prin magazine, alegea diverse mărfuri pe care le plătea cu bani. Se pare că o doamnă care se respectă, în percepţia locală, era aceea care doar se apropia de magazin, iar vînzătorii trebuiau să iasă cu marfa şi să i-o prezinte. Cînd aceasta alegea ceva nu avea voie să plece cu alesele cumpărături, ci marfa i se trimitea direct acasă. Se pare, bunele maniere impuneau ca banii pentru cele cumpărate să nu se plătească imediat de cum au fost furnizate, se considera chiar de bon ton să se întîrzie cît mai mult cu plata.

Se încetăţenise la Chişinău ca ceata gubernatorului să fie primită în vizită cu un evantai de ceremonialuri.


Casa primarului Carl Şmidt la sfârşitul secolului al XIX-lea

Pînă la Raaben[4] guvernator în Basarabia a fost multă vreme generalul Constantinovici, un om fără mari averi, cu nişte obiceiuri şi gusturi destul de modeste. Acesta, făcînd cunoştinţă cu familia unui moşier local, care locuia la Chişinău, s-a decis după obiceiul rusesc să-l viziteze într-o seară, la o ceaşcă de ceai. Pajul foarte mirat i-a introdus în camera de oaspeţi, după care s-a auzit agitaţie pe coridoare şi foşnet de rochii. În cele din urmă şi-au făcut apariţia stăpînii casei, miraţi şi împopoţonaţi, cu fii îmbrăcaţi în fracuri; peste o oră au prins a veni diverşi musafiri, chemaţi de urgenţă, timp în care discretul Constantinovici deja începuse să-şi ia rămas bun, motivînd că se apropie ora de culcare, iar numeroşi lachei tocmai întindeau o masă de gală, cu bucate comandate la bufetul clubului.

Ce plăcut era să prînzeşti la astfel de mese, în compania basarabenilor plini de voioşie, cînd erai tratat ca simplu tovarăş, şi cît de împovorătoare deveneau dacă asistai la acestea în calitate de guvernator! Ca să nu mai spun că stomacul guvernatorului era perceput de majoritatea ca într-o veche zicătoare rusească, ”cusut din şapte ori”; iar locul de onoare pe care-l ocupai era mereu în capul mesei. Fiind cu un pahar de vin minunat în faţă, trebuie să ţii cont că pînă să bei din conţinutul lui, trebuie să ai un toast – ca răspuns la primirea făloasă pe care ţi-a oferit-o gazda. Şi, în cele din urmă, ca să nu fii perceput ca avar sau lipsit de amabilitate eşti nevoit să chemi şi tu musafiri la tine.

Cu toată puterea de persuasiune încercam să introduc în somptuozitatea basarabeană cîte ceva din simplitatea locului de unde veneam, din Kaluga. Evitînd cu prudenţă mesele copioase, mă străduiam să arăt că socializarea este mai importantă pentru mine decît mîncarea, dar mă lăsam mereu sedus de vinurile basarabene, minunate cu adevărat, categoric refuzam orice vin de import, considerîndu-le inferioare în toate privinţele faţă de cele locale. Mîndria celor născuţi în această zonă viticolă era măgulită atît de mult de opinia mea în privinţa produselor autohtone, încît am reuşit să elimin aproape cu desăvîrşire consumul de vinuri străine la mesele la care eram musafir de onoare. Atunci cînd în momente solemne se servea şampanie, eu îmi turnam în pahar vin basarabean, şi nu eram deloc făţarnic, căci chiar nu suport şampania.


Panorama judecătoriei de district în prima jumătate a secolului al XX-lea

Preferinţa acordată vinurilor locale a atras după sine urmări neaşteptate. Era suficient să apreciez vinurile cuiva, că a doua zi se prezenta la mine cineva trimis de chelar, din numele proprietarului laudat, care-mi aducea cîteva sticle de vin, adesea de o vechime onorabilă, însoţite de un bileţel prin care eram invitat să degust mai multe soiuri de vinuri basarabene. Era imposibil să refuzi, dar nici n-aveam cum să răspund aidoma generoaselor daruri, de aceea am decis să nu manifest nicio susceptibilitate faţă de cadourile venite din toată inima. Eu însumi aveam o rezervă de vinuri cumpărată, riguros selectată din cele mai alese pivniţe locale, pe care o ţineam într-o minunată pivniţă în care se intra direct din bucătărie. Alegeam personal vinurile, ţineam şi un catalog al lor, iar în scurtă vreme mi-am ordonat un beci de cunoscător în ale vinurilor, din care consumam pe puţin opt sticle în fiecare zi.

În comerţ nu se găsesc deloc vinuri basarabene de calitate. Moşierii-viticultori vînd aproape întregul vin brut la două luni de la culesul strugurilor, iar ceea ce lasă pentru ei este pus în butoaie şi nu se vinde niciodată. Vinurile acestea artizanale se pot procura cu greu, şi doar dacă ai relaţiile necesare, asta pentru că basarabenii consideră că este necuvincios să vinzi din rezervele lăsate pentru uzul propriu, şi se străduiesc să dăruiească tot ce nu reuşesc să bea în casă.

Caracterul general al societăţii locale se oglindea cu deosebire în viaţa primului club local – Adunarea Nobiliară, care nu se asemăna deloc cu obişnuitele cluburi de provincie care-mi erau cunoscute. Clubul acesta era mereu arhiplin, muşteriii se adunau în jurul meselor de joc încă de pe la orele două, iar de plecat plecau iarna pe la 3-4 dimineaţa, iar vara – chiar şi la 6-7 dimineaţa. Despre nivelul de înflorire al acestei instituţii ne putem da seama din faptul că doar pentru renovarea bucătăriei clubului s-au alocat 36.000 de ruble[5] din bugetul Adunării, iar zece procente din împozitarea jocului de cărţi – stabilite în vremea războiului pentru necesităţile Crucii Roşii – cumulau cam zece mii de ruble. Se juca la Chişinău cu multă vioiciune, iar unele jocuri mă făceau chiar să-mi folosesc cu prudenţă numele de membru onorific. Vizitam clubul foarte rar, pentru a nu apărea ca un individ tolerant faţă de jocurile de noroc, iar lupta cu aceasta am delegat-o în întregime şefului poliţiei.


Evreu, vânzător de covrigi

Basarabenii sunt minunaţi că nu pun în joc doar profitul, ci întreaga avere. Aşa sunt ei în jocul de cărţi. Nu pun prea mare preţ pe a cîştiga sau a pierde într-o vară agoniseala de-o viaţă. În timpul mandatului meu, un judecător, un anume B., un om deloc bogat, a cîştigat în două săptămîni în acest club suma de 60.000 de ruble, pe care apoi a pierdut-o în următoarele două luni. Unii pierdeau tot, după care dispăreau pentru o vreme din viaţa publică. Erau printre jucători şi profesionişti – ca să nu spunem mai mult decît atît: unul dintre aceştia îţi dădea jos mănuşile doar în timpul jocului pentru a-şi păstra, cum mi s-a explicat, sensibilitatea în buricele degetelor în timpul manipulării cărţilor.

Nu pot rata ocazia de a spune că societatea chişinăuiană avea o toleranţă poate excesivă faţă de mulţi dintre membrii săi. Chiar şi indivizii ale căror reputaţie nu era dintre cele mai onorabile, beneficiau de o egalitate desăvîrşită în drepturi.

Natura expansivă a basarabenilor, sudici prin excelenţă, se exprima printre altele şi în schimbarea frecventă a relaţiilor dintre prieteni şi cunoştinţe. Adesea puneam în situaţii jenante pe oameni pe care-i consideram amici apropiaţi. Îi aşezi alături la aceeaşi masă, iar la scurtă vreme constaţi că aceştia de vreo săptămînă nu-şi mai vorbesc. De-abia ce apuci să reţii cine cu cine este certat, iar ei din nou au şi devenit foarte apropiaţi. Declararea stării de război sau încheierea păcii se produceau cu o aşa repeziciune încît asta mă determina să nu pot ţine pasul după aceste evenimente, astfel eram nevoit, înainte să chem la mine oaspeţi, doamne şi domni, deopotrivă, să fac cercetările de rigoare – pentru a fi racordat la barometrul public. Certurile şi supărările erau, din fericire, fără temei, deci nu avea urmări prea serioase de-a lungul unei părţi bune a anului. Dar erau şi perioade, mai ales în timpul arşiţelor de vară cînd temperatura atingea 46 de grade, cînd şi cele mai insignifiante pricini puteau provoca urmări serioase. Vice-guvernatorul Blok la un anumit ceas la verii şi-a pierdut cumpătul cu totul, şi a intenţionat să-şi depună demisia: i s-a părut că nu mai poate lucra, că toate-i ies prost, că peste tot domină şpaga şi rea-voinţa, şi că degeaba ne luptăm cu aceste fenomene. Parcă presimţea catastrofa, prăbuşirea tuturor bunelor calităţi umane, nu dormea noaptea, şi plîngea isteric. Alţii, în locul apatiei deveneau irascibili, şi risipeau stăpînirea de sine; un poliţist de sector, în luna iulie a anului 1903, a răspuns la observaţia superiorului său cu o palmă peste faţă, pentru care a dat pe mîna justiţiei. La mesele restaurantului din grădina publică se arunca cu sticle, iar urmările erau, uneori, destul de tragice.


Vânzător de bragă 

Odată, în timpul unei astfel de canicule, s-a sinucis pe băncuţa grădinii publice notarul local, iar o tînără individă l-a rănit din revolver pe unul dintre cei doi comeseni cu care lua masa, armă luată din buzunarul vecinului său. Toate aceste cazuri s-au produs exclusiv în perioada foarte fierbinte a anului. Cînd arşiţa s-a dus, normalitatea şi-a reintrat în drepturi; doar o moarte şi două procese penale reaminteau despre puterea exercitată de forţele naturii asupra firii omeneşti.    


[1] Baronul Nicolai Vasilievici Kaulbars (1842-1905), general de infanterie şi scriitor militar, membru al faimoasei Societăţi Imperiale Ruse de Geografie. Specialist recunoscut în chestiunile militare din Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina.

[2] De la fr. Chantant – loc de petrecere, scenă pentru varietăţi şi dansuri.

[3] Personaj din ”Suflete moarte” de Gogol, care în publicistica rusă s-a încetăţenit sub numele de manilovşina, ceea ce se referă la excesul de imaginaţie, la atitudinea paseist-visătoare faţă de realitate.

[4] Baronul Von Raaben Rudolf  Saloilovici (10.04.1843-1917), general al armatei ţariste ruse. Între 10.07.1899-4.05.1903 a fost guvernatorul Basarabiei.  În timpul mandatului său a avut loc pogromul din Chişinău, în care după cum afirmă ”Enciclopedia Evreiască” au murit 49 de persoane,  iar 586 au fost rănite şi schilodite. În timpul ostilităţilor au avut de suferit peste 1500 de case, mai mult de o treime din totalul spaţiului locativ al oraşului. După pogrom a fost demis, i-a succedat contele Urusov.  

[5] Reforma monetară din 1897 a dus la lichidarea rublei de argint, iar emisiunea de bani de pînă la 1915 a făcut ca rubla să fie echivalentă cu 17, 424 unităţi de aur. Moneda de zece ruble conţinea 7, 74 grame de aur.  

Note şi traducere de Vladimir Bulat