„Ziua Victoriei“, ca mit fondator al violenţei care va veni

Impresia lăsată de sărbătorirea din Rusia a Zilei Victoriei împotriva Germaniei Naziste în cel de-Al Doilea Război Mondial, în acest an, a fost într-o mai mică măsură una de comemorare şi afirmare a principiilor pacifiste de care făceau caz, cel puţin verbal, conducătorii URSS în timpul Războiului Rece.

Într-o mai mare măsură, impresia lăsată este una de anticipare a revanşei şi de etalare a forţei, în ideea reconfirmării statutului actualei Rusii de mare putere.

Nu întâmplător, în ultimul timp un nou slogan despre ziua de 9 mai începe să capete popularitate printre ruşi, inspirat fiind de aparatul propagandistic al Kremlinului: „Можем повторить” („Putem repeta”), adică putem să mai facem încă o dată, la o adică, un marş până în Europa Occidentală.

De această dată, însă, potenţialii adversari, a căror imagine negativă este construită mai mult prin aluzii, momentan, nu mai sunt germanii nazişti, ci americanii şi NATO. De aici se ajunge la situaţii penibile, în care, pentru mulţi ruşi şi cetăţeni din alte foste republici sovietice, actualii americani devin tot un fel de „fascişti”, la fel cum „fascişti” sunt toţi cei care nu sunt de acord cu Vladimir Putin şi politica acestuia. Demonizarea americanilor şi europenilor prezentaţi ca „slugi” ale americanilor ia proporţii cu adevărat epice în cazul tuturor televiziunilor ruseşti şi în presa scrisă. În ultimele săptămâni, înainte de 9 mai 2016, această campanie de denigrare s-a intensificat, ca înaintea unui război în care se pregătesc operaţiuni psihologice de pregătire a populaţiei pentru confruntare.

Câteva detalii trebuie menţionate, în legătură cu importanţa simbolului „9 mai” pentru ideologia naţionalistă promovată de Vladimir Putin şi regimul acestuia.

Ziua de 9 mai 1945 este transformată într-un mit fondator şi legitimator al regimului autoritar din prezent, care se erijează în singur continuator al spiritului victoriei împotriva Germaniei naziste.

Pentru a le induce cetăţenilor Rusiei o conştiinţă a propriei supremaţii în faţa tuturor celorlalţi, se recurge la ocultarea şi ignorarea prin omitere convenabilă a acelor părţi din realitate care nu încap în tabloul creat de regimul Putin: noţiunea „al Doilea Război Mondial” este înlocuită cu ”Marele Război Pentru Apărarea Patriei”, despre anii 1939-1941, o treime din durata celui de-al Doilea Război Mondial, nu se mai vorbeşte, din motive lesne de înţeles: ar trebui să se spună şi că în această perioadă URSS şi Germania nazistă au fost aliaţi. Că sute de mii de tone de metale şi alte resurse din URSS erau pompate în maşina de război germană prin acorduri bilaterale. Că ambele state au ocupat şi desfiinţat Polonia, iar Hitler i-a permis în schimb lui Stalin să cucerească estul Finlandei, estul României şi cele trei state baltice, că într-o telegramă din decembrie 1939, publicată în presa sovietică, Stalin îi mulţumea lui Ribbentrop la felicitarea cu ocazia zilei de naştere invocând „alianţa întărită cu sânge dintre popoarele noastre, că în oraşul polonez Brest au mărşăluit cot la cot în paradă trupe NKVD şi trupe SS în septembrie 1939, că exact aceleaşi trupe aparţinând atât sovieticilor „buni” cât şi fasciştilor răi au mărşăluit pe străzile oraşului românesc Chişinău „eliberat de jugul burghezo-moşieresc al boierilor români” în iulie 1940. Este interzis şi calificat ca extremism să spui astăzi, în Rusia, că URSS a început al doilea război mondial cot la cot cu Germania nazistă, în septembrie 1939. Mi s-ar putea răspunde că nu e nimic nou sub soare, şi la fel se proceda şi în timpul URSS. Este adevărat, însă liderii URSS declarau, cel puţin verbal, că „luptă pentru pace”, şi n-au atacat direct Occidentul. Or, ce vedem acum seamănă cu pregătirea psihică a unei populaţii pentru înfăptuirea unor noi agresiuni militare. De altfel, identificarea unui duşman extern, lupta împotriva acestuia, este crucială pentru supravieţuirea regimului autoritar al lui Putin. De aceea, retorica anti-occidentală se va accentua, la fel ca militarismul în declaraţii şi fapte.

Pentru menţinerea puterii de influenţă a mitului victoriei „sfinte” şi legitimatoare a comportamentului Rusiei pe arena internaţională, regimul de la Moscova utilizează noi şi noi simboluri, unele dintre ele în mod complet aberant. Începând din anul 2006, o panglică de culoare portocalie şi neagră este distribuită în multe milioane de exemplare în Rusia şi alte state post-sovietice pentru a fi purtată la piept sau legată în locuri vizibile, ea fiind asociată cu victoria în războiul pentru apărarea patriei şi fiind o legătură între generaţia luptătorilor din 1941-1945 şi ruşii de astăzi, un simbol al forţei aplicabile şi în prezent şi viitor. Operaţiunea de generare a acestui simbol a fost pusă la cale de organizaţiile de tineret subordonate partidului condus de Putin, şi este un mare succes propagandistic al Kremlinului. Asta cu atât mai mult cu cât denumirea utilizată pentru aceasta, „Panglica Sfântului Gheorghe”, aparţine, de fapt, ordinului militar ţarist al Sfântului Gheorghe, iar culorile stofei pe care se plasa medalia erau negru şi galben – două din culorile imperiului rus, folosite şi de biserica rusă. În perioada celui de-al doilea război mondial şi imediat după aceasta, se instituise ordinul „Gloria”, acordat pe un fond de stofă neagră cu portocalie, care s-a numit în epocă şi mai târziu, „Panglica de gardă”. Panglica Sfântului Gheorghe nu putea fi purtată, din principiu, de ofiţerii sovietici, deoarece era interzisă, la fel ca toate ordinele şi medaliile ţariste. Cei care purtau această panglică deoarece fuseseră decoraţi cu ordinul Sfântul Gheorghe erau cazacii şi foştii albgardişti care luptau de partea Wehrmacht-ului în Armata Rusă de Eliberare, sub comanda generalului Vlasov. Diferenţele dintre cele două panglici sunt evidente dacă le comparăm, însă regimul lui Vladimir Putin are nevoie de simboluri post-postmoderne, care să combine moştenirea ţaristă cu cea sovietică în slujba intereselor actualului sistem, iar manipularea memoriei istorice a propriului popor nu este deloc o problemă pentru aceşti oameni, dacă le serveşte interesele.

Deoarece numărul veteranilor de război pasibili de a fi scoşi în faţa publicului larg şi etalaţi ca eroi naţionali scade de la an la an, începând din 2015 s-a venit cu ideea organizării unei acţiuni publice numite „Regimentul nemuritor”, în care cetăţenilor li se recomandă să iasă în stradă şi să mărşăluiască purtând la vedere portretul rudei care a luptat în al doilea război mondial – tată sau mamă, bunic sau bunică, străbunic sau străbunică. Asemenea marşuri au avut loc în toate oraşele importante din Rusia, fostul spaţiu sovietic dar şi în oraşe mari ale lumii, precum New York.

În cele din urmă, mai este important să observăm şi să luăm notă de obstinaţia cu care este subliniat rolul decisiv şi unic, dacă se poate, al URSS în zdrobirea lui Hitler. În actualul discurs oficial din Rusia (care-l influenţează decisiv şi pe cel neoficial), Victoria este „a noastră” şi „nu vom permite nimănui să ne-o fure”, iar contribuţia Aliaţilor occidentali SUA şi Marea Britanie la victorie nici măcar nu este menţionată sau este considerată „nesemnificativă”. Asta deşi cifrele spun altceva: 22.150 de avioane, 12.700 de tancuri, 51.503 maşini de luptă pentru infanterie, 35170 de motociclete, 375.883 de autocamioane, 8071 de tractoare, 8218 puşti, 131.633 de automate, 345.735 de tone de explozibili de diferite tipuri, 127.000 de tone de praf de puşcă, 903.000 de detonatoare, 1981 de locomotive, 11.155 de vagoane, 90 de vapoare de marfă, 105 nave de luptă, 2,6 milioane de tone de produse petroliere şi combustibili, 802.000 tone de metale (cupru, aluminiu, plumb), 15.417.000 de perechi de bocanci militari, 1.541.590 de pături, 4.478.000 de tone de produse alimentare inclusiv 2 miliarde de cutii de conserve de carne, 602.000 tone de grăsimi animale şi 658.000 de tone de zahăr. Toate acestea au fost transmise către URSS prin intermediul legii de împrumut şi închiriere „Lend-Lease Act” de către guvernul SUA. Fără acest ajutor, rezistenţa sovietică pe parcursul anului 1942, în faţa trupelor germane încă superioare din toate punctele de vedere, ar fi fost greu de imaginat.

În condiţiile zilei de astăzi, victoria sovietică are un rol compensatoriu, venind ca un remediu pentru frustrarea care-i încearcă pe ruşi după pierderea Războiului Rece şi eşecul de a se afirma ca un „centru” al „lumii multipolare” pe care o apără cu atâta ardoare visând, în acelaşi timp, la imperii eurasiatice aducătoare de hegemonie mondială. Însă adevărata provocare este legată de miza pe care reinterpretarea faptelor din trecut o are asupra viitorului. Asistăm la un „regal” al mistificării istoriei în actuala Rusie, iar consecinţele spălării accentuate pe creier care reia şi dezvoltă tot arsenalul sovietic în materie, vor fi resimţite cel mai mult în anii şi deceniile care vin – din partea milioanelor de cetăţeni ai unei Rusii care riscă să se transforme, treptat, într-o Coree de Nord gigantică.