Sunt optimistă de felul meu. Îmi place să cred că văd partea plină a paharului, chiar dacă uneori îmi dau seama că e doar o închipuire. Din 1989 - când, adolescentă fiind, ieşeam împreună cu profesoara de română la manifestaţiile din centrul Chişinăului pentru a cere alfabet latin şi suveranitate - trăiesc cu speranţa. Că va fi bine, că se vor schimba lucrurile şi că acest petic de pământ dintre Prut şi Nistru va reuşi să răzbată, să ajungă în rând cu lumea civilizată. Naivitate de romantic incurabil? Poate...

Or, în puţin peste 20 de ani, am trăit nu o dată dezamăgirea profundă, când îmi părea că se prăbuşeşte totul, iar speranţa mea, chinuită şi obosită, mă lasă... S-a întâmplat în 1993, când nomenclaturiştii comunişti, vopsiţi în agrarieni, au revenit la putere în statul care abia învăţa cu ce se mănâncă independenţa. Apoi a fost noiembrie 1999, când, cu puţin timp înainte ca Moldovei să i se ofere şansa de a începe negocierile de asociere cu UE, a fost debarcat guvernul proeuropean condus de Ion Sturza.

A urmat noaptea de coşmar din 25 spre 26 februarie 2001, când reveneau masiv la guvernare, în cel mai democratic mod, comuniştii lui Voronin. Am plâns atunci, i-am înjurat pe impotenţii politici de toate culorile democratice, mi-am blestemat neamul de votanţi care sacrifică viitorul copiilor de dragul unor beneficii iluzorii şi mi-am zis: dă-o naibii de ţară, plec!.. M-a oprit, din nou, speranţa, cu glas abia desluşit. Am luptat cot la cot timp de opt ani, cu condeiul în mână, îmbărbătându-ne reciproc...

Şi a venit 2009, „primăvara moldavă“. Şi nu mai conta că a fost revoluţie twiter, lovitură de stat, diversiune sau altceva. Era important că am scăpat de hunta roşie şi că, de acum încolo, comuniştii nu au altă destinaţie decât groapa de gunoi a istoriei.

Cât de amarnic m-am înşelat! După votul de marţi din Parlament, în stânga Prutului adie din nou a comunism. După cum evoluează lucrurile în urma demiterii Guvernului Filat, anticipatele par inevitabile. Şi n-au cum să iasă victorioase din ele PLDM, PD şi PL, cele trei componente ale deja fostei alianţe de guvernare, ci doar PCRM.

Şi mai e un mare câştigător în bătălia pe viaţă şi pe moarte... politică ce se dă la Chişinău: afaceristul-politician cu dublă identitate Vladimir Plahotniuc /Ulinici, cel care s-a aflat sub monitorizarea Interpol în 2007. De fapt, votul de marţi, pe care acesta l-a aranjat în culise, a demonstrat că interesele unui stat cântăresc mai puţin decât setea de răzbunare a acestui personaj şi că noi toţi, cetăţenii Republicii Moldova, ne-am pomenit captivii unui oligarh complexat şi perfid, dornic de putere absolută...

Supărat că a fost dat jos din funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului, Plahotniuc a vrut să-i demonstreze premierului Vlad Filat că-l poate lovi mai rău. Ce contează că pentru fericirea sa de moment sunt date peste cap perspectivele europene ale ţării? „Republica Plahotniuc“ n-are nevoie de UE. Iar speranţele noastre... Aiureli de visători naivi şi incurabili...