Explicaţia primarului interimar, Silvia Radu, e că „un primar trebuie să unească, nu să dezbine“, iar în Chişinău „locuiesc oameni de multe naţionalităţi, care n-au fost întrebaţi dacă sunt de acord cu această iniţiativă“.
 
Dacă ne-am coborî la nivelul distinsei doamne, ar trebui să-i reamintim că 1) domnia ei nu e primar ales, ci un simplu interimar, ajuns în funcţie în urma unei arestări cu cântec a primarului ales, Dorin Chirtoacă, iar rolul ei nu e să unească, ci... să ţină locul, şi 2) acei cetăţeni de alte naţionalităţi au, desigur, drepturi, însă, din păcate, nici ei, nici strămoşii lor nu au întrebat pe nimeni atunci când au rupt Basarabia de România şi s-au aşezat în Chişinău tocmai ca să îl deznaţionalizeze. Dreptul lor de a decide în legătură cu destinul istoric al unui teritoriu, pe care se află ca odioase instrumente ale unui stat defunct şi condamnat de istorie, URSS, nu poate prevala în faţa adevărului şi a dreptului nostru, al autohtonilor. De pe ambele maluri...
 
Dar, cum spuneam, finalul prematur al demersului de răspândire a declaraţiilor simbolice de unire era previzibil de la bun-început, din cauza lipsei de finalitate a acestui gest. Chiar dacă absolut toate unităţile administrative ale actualei Republici Moldova ar fi adoptat asemenea decizii (o ipoteză nu nerealistă, ci de-a dreptul... suprarealistă), valoarea lor practică ar fi fost nulă. La fel de nulă ca ridicolele "poduri de flori" din anii '90.
 
Eşecul iniţiativei nu trebuie în nici un caz să ne bucure - numai cineva complet lipsit de sentimente româneşti ar putea jubila la auzul veştii că, la Chişinău, unirea... dezbină (?!) -, dar nici să ne descurajeze.
 
Nu trebuie să ne bucure, deoarece atestă din nou, dacă mai era nevoie, că, în afara demagogiei à la Băsescu (pardon de ligament), ţara noastră nu are absolut nici o strategie demnă de acest nume pentru Republica Moldova. Cei care şi-au proclamat monopolul asupra relaţiilor româno-române, descurajând orice iniţiativă independentă şi discreditând orice demers civic - pe unii îi puteţi citi, sub acoperire (nu suficientă, vai!), în comentariile din subsolul acestui articol -, au dat-o în bară pentru a mia oară. Dacă au eşuat la Chişinău, oraş condus neîntrerupt, în ultimul deceniu şi jumătate, de o majoritate pro-europeană, cu o componentă unionistă deloc neglijabilă, ce speră să obţină la Orhei, Soroca sau Bălţi? Ori în Găgăuzia şi, hélàs!, Transnistria?
 
Acest eşec nu trebuie, totuşi, să ne demoralizeze. Tocmai pentru că suntem siguri pe temeiurile noastre istorice şi pe şansa pe care o are Republica Moldova de a ieşi din „zona gri“, prin continuarea şi aprofundarea parcursului european. Tocmai pentru că România, deşi a dat banii contribuabilului, pentru o acţiune naţională în stânga Prutului, pe mâna unor oameni pe care nu-i controlează nimeni, încă nu are o strategie. Dacă o va avea, la un moment dat, dacă va reuşi să sprijine în mod concret schimbarea de mentalitate, de generaţii şi de direcţie în Republica Moldova, aceasta va avea o bună şansă de a reveni pe drumul pe care pornise în '87-'89, alături de Lituania, Letonia şi Estonia.
 
Iar atunci, aceste declaraţii simbolice de unire vor fi privite cu condescendenţa cu care privim azi „podurile de flori“: demersuri pompieristice, care nu deranjează cu nimic "marele plan" post-sovietic şi, dacă nu vatămă nimic, nici cine ştie ce bine nu fac.