Unirea, specificul naţional şi viaţa de apoi

Anul acesta este un an electoral, atât în Republica Moldova, cât şi în România. De aceea, era inevitabil ca în mass-media temele „eterne“ precum cea despre Unire, să înceapă a ţine capul de afiş. Tema are un potenţial formidabil de a încinge spiritele, în egală măsura ca şi o temă mai vastă, cea a definirii specificului naţional.

Unul dintre motivele pentru care se întâmplă acest lucru este faptul că atât într-o parte, cât şi în alta a Prutului, Unirea a devenit un substitut al visului neîmplinit şi permanent amânat, cel al comunismului. Chiar dacă puţini nebuni au crezut cu adevărat în comunism, aproape toţi au mimat, mai ales în cadrul unor ritualuri publice, credinţa în comunism şi în victoria acestuia. Logica unionismului este foarte asemănătoare cu cea a regimului din care ne străduim să ne îndepărtăm cu insucces în ultimii 20 de ani: Unirea va veni odată, dar nimeni nu ştie exact când şi cum e posibil acest lucru, nici măcar marii potentaţi ai zilei de ieri, de azi şi de mâine. Şi, de obicei, cei care pleacă de la putere sunt mai optimişti decât cei care vin şi sunt foarte generoşi în a menţine, fie şi numai discursiv, suflul, încrederea în marele proiect, de ţară, evident.

Ca şi în cazul marii iluzii a secolului al 20-lea - comunismul, e considerat de bon ton să te declari unionist, adică încrezut în dreptatea şi nevoia împlinirii visului. Alte chestiuni sunt detalii, şi contează mai puţin sau deloc. De pildă, cum de ajuns acolo, cu ce mijloace etc. Da, şi despre mijloace: într-adevăr mai puţin contează asta, la o naţiune de poeţi. Adică, e clar: se va întâmpla printr-o minune. Doar cum a fost în 1918, atunci când nimeni – cu excepţia notabilă a neîmpuşcatului Stere, vorba lui Ionel Brătianu – nici măcar nu presupunea că prima provincie care se va uni – de voie de nevoie, cu Regatul – va fi chiar Basarabia. Prin urmare, soluţia e aşteptată să vină de undeva din afară, să apară vreo catastrofă, poate se destramă Rusia, şi atunci va fi ceasul cel de graţie. De aici se trage şi popularitatea mare a ştirilor negative la noi despre marele vecin din est, vecin direct prin prezenţa mai mult decât partizană în Transnistria. Şi Occidentul atunci nu va se mai împotrivi, că unii de asta nici nu prea înghit ideea, pentru că ştiu că Moscova nu o agreează şi se supără tare pe toţi care gândesc potrivnic. Şi le dă cu preţul la gaz în cap.

Lipseşte din această versiune a Unirii – pe model 1918, dintr-o mişcare, fără plan de realizare, strategie, tactică, calcul, ceva, deloc de neglijat – voinţa cetăţenilor, atât dintr-o parte, cât şi din alta a râului blestemat. Parcă o sută de ani au trecut în zadar. Se zice, implicit că vor decide elitele, iar masele vor merge ca turma de miei cu cei trei ciobănei. Îndoielnic, însă: trăim în era ochlocraţiei şi a oligarhiei.

Dar, să presupunem că, într-o bună zi se face că vine comunismul, pardon, Unirea, peste noi. Se întâmplă ceva cu Rusia şi cu mintea moldoveanului, mai exact a basarabeanului, şi cu cea a fratelui, dorit de unii a fi mai mare, al românului, alias regăţeanul în primul rând. Ce facem? Mai e viaţă după asta? Sau putem muri în tihnă, împliniţi şi salvaţi pentru vecie? În cazul în care majoritatea decide totuşi că viaţa de apoi (de după Unire) mai are sens: oare cum va fi? Cu siguranţă, va fi mai plictisitor. Dar, vorba plastică a lui Leancă (s-a referit la viaţa în UE, după ce Republica Moldova ar nimeri acolo), măcar vom scăpa de atâta dinamism care prisoseşte astăzi. Unii vor spune numaidecât că ne-am grăbit, că trebuia o perioadă de pre-Unire, cum e cu UE, de pre-aderare, că ar fi fost mai bine să facem reforme care să premeargă alipirii celor două state şi să sincronizeze sistemele din cele două ţări. Vai, şi era bine să nu mai fie şi autonomia asta a găgăuzilor, că îi întărâtă şi mai mult pe maghiari şi secui, care vor să ne ia cel puţin juma’ de Ardeal. Ca să fie numai a lor. Basarabenii ăştia, de la ei vin toate necazurile naţiunii. Şi când te gândeşti cât am investit în ei - şi cărţi, şi manuale, şi bani, şi, mai ales, promisiuni. Sunt ingraţi, dom’le, le cerem dezunire, pe veci, dar să ne lase nouă Basarabia, că e a noastră, de la Ştefan cel Mare, care a fost român, nu moldovean, cu atât mai puţin basarabean. Să ştie toţi. Iar Unirea o amânăm din nou, că e mai frumos aşa. Altfel murim ca poeţi şi atunci ce mai rămâne din specificul nostru naţional, autentic, din vremuri imemorabile?