Asta e o primă problemă, pentru că Preşedintele Republicii Moldova nu respectă Hotărârile Curţii Constituţionale din propriul stat precum nu respectă nici Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova care menţionează că limba oficială se numeşte limba română. Fireşte, aceasta este o problemă a APCE şi Consiliului Europei, dar şi a reprezentanţei României.

Că tot vorbeam de numele limbii şi valoarea juridică a recunoaşterii statelor, ce-ar fi dacă mâine un stat mai hâtru şi pus pe şotii declară că nu mai recunoaşte independenţa Republicii Moldova pentru că însuşi Preşedintele nu-şi respectă Declaraţia de Independenţă? Bine, statele serioase respectă dreptul internaţional, cu precădere România. Rusia e la polul opus,  a încălcat dreptul international şi acordurile la care este parte, de aici şi sancţiunile generale pentru anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei.

Dar cred că ar trebui mai multă atenţie şi la numele limbii vorbite în cancelariile de la Chişinău, limba română, ca şi numele statului, care este “Republica Moldova”, nu Moldova, cum apare cu mare uşurătate prin diferite luări de poziţii publice şi documente. Recunoaşterea Republicii Moldova, făcută în primul rând de România, s-a făcut pentru statul cu acest nume, Republica Moldova şi pentru numele limbii de limba română!

A doua mare problemă a deplasării şi discursului lui Igor Dodon la APCE a fost referirea – e adevărat într-un răspuns la o întrebare a unui membru APCE din România – referitoare la respectarea opţiunilor populaţiei Republicii Moldova, inclusiv aceea de a fi unionist. Şi aici, capcana întinsă, cu sau fără intenţie, de către Viorel Badea a fost una în care Preşedintele Dodon a căzut cu brio.

Crezând că marchează puncte pentru că statele UE nu văd cu ochi buni nici o modificare de frontieră în Europa – de fapt e vorba despre nici o modificare prin forţă, pentru că Germania s-a unificat paşnic, cu acordul părţilor, iar Cehoslovacia sau Serbia-Muntenegru s-au divizat la fel de paşnic, tot prin acordul componentelor – Igor Dodon a reacţionat nepermis în forul suprem de protecţie al Drepturilor Omului, la care Republica Moldova a aderat şi unde este membru.

Într-adevăr, dreptul la opinie e liber în democraţie, şi e un drept fundamental. Inclusiv dreptul de a declara că e o soluţie pentru propriul stat unirea cu statul vecin, din care a fost smuls teritoriul. (Şi nu, cum continuă să afirme Igor Dodon, clamând teza sovietică de sorginte stalinistă privind ocuparea Basarabiei de către România.) E dreptul oricui să vadă o asemenea soluţie, să lupte pentru ea, să formeze un partid politic unionist care să o susţină şi să aspire spre o majoritate care, odată, eventual, să fie de acord cu această perspectivă.

Cea de a treia problemă a lui Igor Dodon şi a socieliştilor pro-ruşi este şi mai gravă. Nu numai că unionismul e o opţiune legitimă a cetăţenilor Republicii Moldova, dar, mai nou, susţinerea pentru această opţiune creşte pe măsură ce guvernanţii de la Chişinău, clasa politică a Republicii Moldova, oamenii şi elita din stânga Prutului dovedesc tuturor că nu ştiu să guverneze în folosul propriilor cetăţeni. Atunci când guvernează pentru buzunarele proprii, când sunt mistuiţi de corupţie, când nu se pricep să livreze populaţiei serviciile fundamentale - un trai decent, recunoaştere, respectarea demnităţii, a identităţii lor româneşti, securitate, prosperitate.

Lumea contemporană are cetăţeni din ce în ce mai exigenţi, mai buni cunoscători ai regulilor democratice şi a mersului lucrurilor în alte state. Şi asta se întâmplă şi în stânga Prutului. Oamenii de aici văd ce se întâmplă în România, în Uniunea Europeană, văd cum funcţionează lucrurile în Ucraina, în statele baltice ce provin din acelaşi spaţiul post-sovietic. Dar optând pentru drumul european la timp şi în forţă, cu reforme reale, orientarea strategică pro-occidentală şi pro-europeană, cu îmbrăţişarea reală, nu formală a pachetului de principii şi valori europene de la Helsinki, cu independenţa justiţiei, combaterea corupţiei, edificarea statului de drept şi eliminarea incompatibilităţilor liderilor, cu practicarea independenţei reale, fără a face sluj către Rusia lui Putin, fosta metropolă.

România nu are opţiunea de a forţa gesturi politice de tipul unirii la Chişinău. Oricum orice perspectivă de acest fel înseamnă pentru Bucureşti noi probleme şi noi eforturi. Dar cetăţenii români susţin unirea într-o proporţie covârşitoare. Însă pentru ca un asemenea gest să poată fi măcar luat în consideraţie, trebuie ca şi în stânga Prutului o majoritate să-şi dorească să facă pasul. Unirea Republicii Moldova cu România poartă un cost şi pentru cetăţenul român, dar pe care-l asumă deschis. Iar la nivel diplomatic, România nu va accepta pasul dacă nu e susţinut puternic de populaţia Republicii Moldova şi nu presupune rămânerea României reunificate în NATO şi UE. Lucru ce trebuie achiesat de toţi aliaţii şi partenerii săi. Dar diplomaţia şi conducătorii români vor găsi soluţiile potrivite dacă, la un moment dat, în viitor, majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova vor solicita unirea.

Dincolo de această perspectivă, opţiunea unor cetăţeni ai Republicii Moldova de a găsi soluţia pentru propria viaţă în Unirea cu România este o problemă fundamentală nouă pentru Igor Dodon şi pentru Guvernul de la Chişinău. Ea subliniază calitatea guvernării, gradul de acceptare a guvernanţilor de către public, susţinerea pentru acţiunile acestora şi-i îndeamnă pe aceştia să privească cu mare atenţie numerele concrete, cele în valoare absolută, ale votanţilor care-i mai susţin. Mai ales într-o lume în care exigenţa oamenilor - cetăţeni, plătitori de taxe şi alegători deopotrivă - pune sub semnul întrebării însăşi existenţa statelor.

Iar cetăţenii sancţionează astfel, deopotrivă, şi ticăloşia, şi hoţia, şi prostia politicienilor, care-i conduc. Cei care-i împing să-şi dorească soluţii individuale de a pleca şi a trăi peste hotare, tot mai mult, dar şi soluţii comune, de neam, care presupun renunţarea la propriul stat şi căutarea unor conducători mai buni prin revenirea în sânul României, prin reunificare. Să caute la elita unui stat român care, cu bune şi cu rele, cu suişuri şi coborâşuri, a oferit propriilor săi cetăţeni o soartă mult mai bună, propria salvare Mai ales că, în 1989, am plecat de la nivele sensibil egale, dacă nu cumva la Chişinău se trăia chiar mai bine ca la Iaşi şi Bucureşti.

Cred că, în momentul de faţă, ultimul lucru pe care şi-l doreşte Igor Dodon este să deschidă tema unionismului în Republica Moldova, să-i discrimineze pe unionişti şi să se lupte cu unionismul. E cea mai mare greşeală. Pentru că e mai mult decât o recunoaştere a impotenţei manageriale, de conducere a statului Republica Moldova. Cam ca atacul la numele limbii, limba română, sau la istoria românilor. Care subliniază incapacitatea de asumare şi respectare a identităţii reale a propriului popor. Dacă promovează legi absurde sau, Doamne fereşte, scoate numele limbii române şi istoria românilor în afara legii, poate fi sigur că a semnat actul de desfiinţare al Republicii Moldova ca stat.

Un stat puternic, echilibrat, sigur pe el, e unul care nu are temeri de această natură. Nu se bate cu identitatea istorică reală a oamenilor. E un stat care ştie că obţine susţinerea propriilor cetăţeni prin ceea ce fac conducătorii. Prin încredere, legitimitate şi autoritate naturală. Şi nu e vorba de salarii şi pensii, o copeică sau un ban în plus la sărăcia generală. Asta nu mai ţine. Oamenii au demnitate şi vor să le fie respectate opţiunile, munca şi alegerile proprii. Nu mai suntem în comunism şi-n Uniunea Sovietică, “închisoarea popoarelor”, unde vrea din nou Igor Dodon şi socialiştii pro-ruşi să ducă Republica Moldova. În noul imperiu de secol 21 al Rusiei lui Putin.