Transnistria – coşmarul de lângă noi

Această batjocură continuă de peste două decenii. Chişinăul, înfrânt în războiul din ’92, a acceptat un raport de reprezentare pe teren flagrant defavorabil, care îl plasează într-o perpetuă stare de inferioritate faţă de agresorul rus.

Nici nu a apucat bine să comenteze guvernul, analiştii, mass-media scandalosul referendum al găgăuzilor, că Transnistria (de fapt Rusia… cu voia dumneavoastră!) s-a impus în prim-planul ştirilor de la Chişinău printr-o nouă provocare sfidătoare. De data aceasta Ion Iovcev, directorul Liceului Teoretic „Lucian Blaga“ de la Tiraspol – instituţie care rezistă, pe drept cuvânt eroic, alături de celelalte şcoli româneşti de pe malul stâng şi de la Tighina, în faţa separatiştilor – şi doi subalterni ai săi au fost reţinuţi de trupele transnistrene lângă satul Parcani din Zona de Securitate. Reţinuţi pe motiv de contrabandă, de nedeclarare a „valutei străine“ – lei moldoveneşti! – pe teritoriul Transnistriei. Erau salariile pe care Ion Iovcev le aducea de la Căuşeni pentru a-şi plăti colegii-profesori...

Imaginaţia criminală a separatiştilor, cruzimea lor faţă de copiii care se încumetă să studieze în limba română, chiar în bătaia armei, nu are limite. Astăzi este imposibil ca Ministerul Educaţiei de la Chişinău să vireze, în mod normal, banii pe contul liceului din Tiraspol. Dl Iovcev e nevoit să îi treacă lunar cu desaga peste Nistru, asumându-şi toate riscurile. Asta e viaţa pentru cei care nu se aliniază la standardele ruso-sovietice de la Tiraspol.

Au fost reţinuţi şi şase militari moldoveni din forţele de pacificare, care veniseră în scurt timp să clarifice situaţia, să-i elibereze pe Ion Iovcev şi colegii săi. „Culpa“ soldaţilor moldoveni consta în faptul că s-au implicat fără consimţământul/participarea celorlalte două părţi ale misiunii de pacificare – ruşii şi transnistrenii propriu-zişi –, aşa după cum ar fi cerut-o protocolul Comisiei Unificate de Control. Această batjocură continuă de peste două decenii. Chişinăul, înfrânt în războiul din ’92, a acceptat un raport de reprezentare pe teren flagrant defavorabil, care îl plasează într-o perpetuă stare de inferioritate faţă de agresorul rus.

Şi aici ajungem la coşmarul ficţiunii de lungă durată, numită „5+2“. Ea ne arată cât de zadarnic este efortul comunităţii internaţionale de a stinge un focar separatist cu un partener – Federaţia Rusă – aflat în dublă ipostază: de provocator al conflictului şi de negociator pe marginea dezamorsării lui. S-au spart iluziile legate de schimbarea administraţiei de la Tiraspol acum doi ani (nu a fost decât o ranforsare a regimului, o manevră de „îmbrobodit“ naivii); s-au spulberat speranţele cu privire la tactica paşilor mici, dar consecvenţi, care să normalizeze viaţa locuitorilor din regiune şi contactele dintre cele două maluri; s-au dezumflat şi „măsurile de încredere“ între părţi. Un coşmar posibil într-o lume, nu-i aşa, evoluată, cu deziderate umaniste şi obiective civilizatorii, în care un teritoriu al Europei – un stat (vorba ceea) cu steag la ONU – este terorizat de Rusia ca într-un „reality show“ interminabil, cu un premiu final pe care şi l-au atribuit, fraudulos, încă din start, regizorii spectacolului.

Tactica e simplă şi eficientă: orchestrezi din când în când mici incidente la frontieră, ameninţi, hărţuieşti, bagi spaimă, proferezi acuzaţii absurde, iar dacă „celălalt“ încearcă să se apere, să riposteze, răspunzi înzecit, înmiit, pretinzi că ai fost atacat şi provocat de „fasciştii români/moldoveni“. Exact aşa au acţionat ruşii în Georgia, în august 2008: şi-au creat pretexte pentru a interveni militar. Aşa au procedat în toată istoria lor, să ne aducem aminte şi de Finlanda, în noiembrie 1939 (o lecţie de recitit!), când au avut nevoie de un incident formal pentru a declanşa agresiunea împotriva micii, dar curajoasei ţări nordice.

Guvernul Moldovei se zbate, negociază tot felul de facilităţi pentru locuitorii din zonă, se fac apeluri insistente către OSCE şi alţi mediatori, dinspre Chişinău, de la Bucureşti, din Parlamentul European, dar nu se schimbă nimic. Transnistria este un teritoriu ocupat de Federaţia Rusă. Acest adevăr trebuie spus răspicat, fără eufemisme. Aşa cum şi în textul acordului de încetare a focului din 1992 în calitate de „părţi beligerante“ nu figurează Moldova şi Transnistria, ci Moldova şi Federaţia Rusă. Tiraspolul e doar o interfaţă a Moscovei, un instrument de şantaj reactivat ori de câte ori la Chişinău ajung la guvernare forţe pro-româneşti şi pro-occidentale.

Rusia ne vrea pe veci în sfera ei de influenţă, vrea să rostim zilnic, ca o mantra, cuvinte de recunoştinţă fierbinte pentru că ne patronează şi ne protejează. Rusia nu se mulţumeşte cu haraciul, ca otomanii odinioară, Rusia ne vrea sufletul, ea vrea să fie iubită. Iubită sincer şi neprecupeţit, în caz contrar, trage fără aviz prealabil (cine a făcut armata la sovietici cunoaşte avertismentul!). Rusia vrea să fim exact ca ea: un stat autoritar, poliţienesc, cleptocratic, ostil faţă de drepturile omului, cu o biserică obscurantistă şi retrogradă, fidel aliat al regimului politic.

Directorul liceului „Lucian Blaga“ de la Tiraspol şi colegii săi, precum şi militarii moldoveni din misiunea de pacificare, au fost eliberaţi, deşi Ion Iovcev, ieri, mai avea de dat explicaţii la procuratura separatistă. Însă întregul episod şi alte diversiuni ţesute mai devreme în jurul şcolilor româneşti din Transnistria reprezintă un semnal de luat în seamă că s-ar putea să intrăm într-o nouă etapă, periculoasă, de escaladare a conflictului de la Nistru, pe care Moscova ar fi în stare să-l repornească pentru a împiedica Republica Moldova să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Dacă acest lucru se va întâmpla, ceea ce sperăm să evităm, ar trebui ca rolurile în viitoarea „piesă“ să fie corect tălmăcite de toată lumea: Rusia – agresorul, Moldova – victima. S-a spus că după Soci, Moscova îşi va face timp să se ocupe şi de noi, basarabenii, şi dacă aceste pronosticuri lugubre se vor confirma, putem considera Jocurile Olimpice, care se deschid azi, ca pe începutul unei numărători inverse…

Sper să nu rămânem singuri în faţa primejdiei.