Transnistria după Conferinţa de la München. Trei întrebări esenţiale pe care partenerii internaţionali ar trebui să le adreseze preşedintelui R. Moldova

Foto: Ia Pridnestroveţ (Eu sunt transnistrean). Sursă:/vk.com

Prin intermediul acestui material reluăm seria de articole tematice dedicate chestiunii transnistrene şi realităţilor social-politice, economice şi culturale din această regiune. Analiza de faţă se axează pe câteva aspecte esenţiale care, considerăm noi, necesită să fie dezbătute în spaţiul public în contextul lansării „pachetului atotcuprinzător pentru Moldova“ cu referire la reintegrarea Transnistriei în componenţa Republicii Moldova.

Analiză realizată de Tatiana Cojocari*

Scriam într-un articol anterior că în Republica Moldova anilor 2017-2018 se conturau tot mai clar semnalele că autorităţile de la Chişinău tatonează terenul pentru o potenţială dezgheţare a „conflictului îngheţat“ deja de peste 27 de ani de la marginea Nistrului. Astăzi, nu mai există nici un fel de incertitudine că lucrurile nu au rămas doar la stadiu de zvonuri şi presupuneri – având scris negru pe alb declaraţiile Preşedintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, care a lansat la Conferinţa Internaţională de Securitate de la Munchen din februarie 2019 – „Pachetul atotcuprinzător pentru Moldova“.

Ce presupune acest „pachet“?  În conformitate cu declaraţiile autorului acesta reprezintă „în exclusivitate un nou concept de politică externă al Republicii Moldova “ . Concept care am spune noi, pendulează în jurul obiectivului strategic cel mai important pentru I. Dodon – reglementarea conflictului transnistrean prin reintegrarea Transnistriei în componenţa teritorial-statală a Republicii Moldova.

Astfel, în timp ce politicienii de la Chişinău negociază în secret înţelegeri şi coaliţii de guvernare ca urmare a campaniei electorale din 24 februarie 2019, Igor Dodon aşteaptă liniştit cu proiectul în buzunar să se limpezească apele, având siguranţa că viitorul context politic al Republicii Moldova îi va fi favorabil pentru atingerea punctelor propuse în Plan:

• „Elaborarea pentru Republica Moldova a conceptului privind conţinutul real al parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă şi UE pe principiul „şi-şi“, nu „ori – ori“;
• Parametrii coordonaţi ai modelului de reglementare a problemei transnistrene pentru discuţiile în cadrul formatului „5+2“: statutul regiunii transnistrene, mecanismul garanţiilor respective, Fondul internaţional de dezvoltare post-conflictuală a Moldovei pentru următorii 10-15 ani;
• Conceptul recunoaşterii internaţionale a statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova“.

Citită prin grila conflictului transnistrean - miza de facto a acestui pachet, ecuaţia este simplă:

• oferi garanţii reale Federaţiei Ruse că NATO nu se va extinde niciodată pe teritoriul Republicii Moldova, prin recunoaşterea internaţională a statutului de neutralitate permanent a ţării;
• totodată declari Federaţia Rusă unul din partenerii strategici majori ai statului alături de partenerii Europeni, astfel încât să joci şi cu orgoliul ideologic al populaţiei rusofone din Republica Moldova şi Transnistria, dar şi să închizi gura celeilalte jumătăţi pro-europene, în aşa fel încât să nu îţi tai singur craca financiară de sub picioare a potenţialilor bani europeni atât pentru afaceriştii moldoveni cât şi cei transnistreni;
• oferi pe tava de degustare partenerilor europeni un „aperitiv“ de succes al reglementării conflictului transnistrean, care se poate transforma ulterior într-un „fel principal“ aplicat conflictelor din vecinătate (a se citi Ucraina) şi cum masa în oraş de obicei se achită cash sau card, le ceri partenerilor europeni să îţi achite nota de plată, oferindu-ţi un sprijin financiar consistent pentru crearea Fondului internaţional de dezvoltare post-conflict a statului.

Chapeau! cum ar spune partenerii din Republica Franceză.

Termenul limită pentru avizarea internaţională a pachetului, nici mai devreme nici mai târziu de toamna anului 2019. Termenul maxim de reintegrare a Transnistriei - anul 2022.

Timpul cu siguranţă nu este în favoarea preşedintelui Igor Dodon, acesta trebuie să acţioneze prompt şi în secret pentru a putea ţine situaţia sub control. De ce? Pentru că de fapt, şi preşedintele înţelege că acest pachet conţine o bombă cu ceas – iar această bombă se numeşte cele două societăţi profund dispersate după aproape trei decenii de convieţuire separată din care nu poţi să plămădeşti peste noapte un tot întreg. Nici dacă ai vrea. Mai ales având exemplul eşuat al incluziunii sociale al populaţiei găgăuze de pe teritoriul Republicii Moldova.

Este Transnistria un caz mai simplu? Nicidecum. În ciuda faptului că autorităţile de la Chişinău încearcă să ne convingă opusul.  În acest sens, vă invităm să meditaţi şi dvs. asupra câtorva aspecte esenţiale pe care dorim să le dezbatem mai jos şi pe care autorităţile de la Chişinău nu doresc să le aducă în discuţia publică, invitând totodată partenerii europeni ai Republicii Moldova să îi adreseze preşedintelui Igor Dodon trei întrebări esenţiale care vor reieşi din expunerea de mai jos.

• „Moldova este, în mod tradiţional, un ţinut în care reprezentanţi ai mai multor popoare trăiesc în pace şi armonie“.

Aşa îşi începe Preşedintele Republicii Moldova pledoaria în favoarea Pachetului Atotcuprinzător pentru Moldova, asigurându-ne că  „viitorul Moldovei este un stat democratic, unit, neutru, multinaţional, în care fiecare cetăţean se simte confortabil şi în siguranţă“.  Fără a insista prea mult asupra criteriului multinaţionalismului inclus în acest discurs de către I. Dodon, care nu face altceva decât să ne amintească de afirmaţiile liderilor politici de la Tiraspol care invocă caracterul multinaţional al aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene de fiecare dată când vor să accentueze diferenţa dintre poporul transnistrean şi cel din Republica Moldova, suntem interesaţi în primul rând de argumente şi date pertinente ce ar putea confirma faptul că reprezentanţii „a celor multor popoare, trăiesc în pace şi armonie în Republica Moldova“ .

Pornind de la simplul fapt pe care îl cunoaştem deja cu toţii că în Republica Moldova limba („limbă de stat“ ) şi naţionalitatea  („naţionalitatea Republica Moldova“) sunt două chestiuni extrem de politizate, o să luăm spre exemplificare prin felul simplist al lucrurilor, cazul vorbitorilor de limbă română şi limba rusă din Republica Moldova, analizând foarte pe scurt situaţia acestora.

În calitate de vizitator frecvent al Republicii Moldova, nu de puţine ori m-am lovit de situaţii în care conducătorii mijloacelor publice de transport sau taxi cu care interacţionam nu înţelegeau limba română, fiind nevoită să le explic nu în „limba de stat“, unde anume am nevoie să ajung. Ei, un trend mai recent care începe să se manifeste în Moldova este caracterizat prin faptul că şi vorbitorii de rusă la rândul lor se confruntă de o situaţie similară, neştiind  de multe ori o iotă în limba română iar interlocutorul, în special dacă face parte din generaţiile de după 1990, neştiind să vorbească în rusă, sau nemaivoind să facă acest lucru.

Cel mai recent caz ca să clarifice situaţia descrisă mai sus, este cel al cetăţeanului din Republica Moldova de origine găgăuză, care a stârnit un val aprig de emoţii la nivel naţional prin simplul fapt că unul din membrii echipajul de poliţie rutieră cu care acesta interacţiona, ar fi refuzat să continue să discute cu acesta în limba rusă, invocând faptul că aceasta nu este „limba de stat“. Reacţiile pe reţelele de socializare nu au întârziat să apară, la fel ca şi la nivel naţional: başcanul Găgăuziei, Irina Vlah, s-a declarat „profund indignată de comportamentul inspectorului de patrulare, care a refuzat să vorbească cu un locuitor al UTA Găgăuzia în limba rusă“; Consiliul pentru egalitate al Republicii Moldova a venit cu o poziţie publică afirmând că „refuzul poliţistului de a vorbi în limba rusă contravine legii“, în schimb majoritatea aprecierilor de pe reţelele de socializare faţă de acest caz au fost total diferite, luând partea poliţistului şi declarându-l chiar erou.

Captură foto Facebook: Postări ale persoanelor publice vis-a-vis de cazul cetăţeanului din Găgăuzia şi comentariile. oamenilor despre acest caz

Nu întâmplător am adus în discuţie acest caz, pentru că el relevă cel mai bine ceea ce se întâmplă astăzi în Republica Moldova: un curent în creştere a conştiinţei lingvistice din partea vorbitorilor de limbă română care se simt frustraţi şi nemulţumiţi de faptul că în propria lor ţară sunt nevoiţi să vorbească în limba rusă. Care sunt potenţialele efectele ale acestui nou val? Intoleranţă etnică, agresiuni verbale între cele două tabere şi o rată de discriminare care bănuim că va creşte tot mai intens în următorii ani.

Astfel, pe de-o parte avem vorbitorii de limbă română care se simt discriminaţi când li se cere să vorbească în limba rusă şi li se refuză anumite servicii deoarece persoanele care oferă serviciile vorbesc în limba rusă.

De cealaltă parte, avem vorbitorii de limbă rusă care se simt adesea criticaţi pentru că „trăiesc de o viaţă în Republica Moldova şi nu au învăţat limba de stat“ în special în zonele rurale atunci când aceştia au nevoie de un anumit serviciu, considerând aşadar, că drepturile lor le sunt violate, deoarece ei nu cunosc limba română“ (Perception of Human Rights in the Republic of Moldova, 2016).

Rezultatul, o atitudine negativă a celor două tabere una faţă de cealaltă şi o creştere a reacţiilor verbale agresive dintre acestea.

Ca să conturăm o imagine şi mai clară a peisajului descris, pe site-ul aceluiaşi Consiliu pentru Egalitate găsim un raport în care ni se spune că în total, în perioada 2013-2016 în Republica Moldova, dintre toate cazurile de discriminare înregistrate de Consiliu, 12,6%  au fost cazuri de discriminare în baza limbii (De la Vorbe la Fapte. Combaterea discriminării şi inegalităţii în Republica Moldova, 2016).

Conform unui studiu efectuat în Republica Moldova în 2015, 13% dintre respondenţi se simt discriminaţi pe criteriul etnic, iar 11 pe criteriul lingvistic (The Phenomenon of Discrimination in Moldova: Perceptions of the Population A Comparative Study, 2015)

Cifrele poate nu vă sună spectaculos, însă trebuie să ţinem cont că asta se întâmplă într-o ţară în care încă nu există o cultură relativ solidă a apărării drepturilor omului şi adresare în acest sens la instituţiile avizate.

Ce este însă tragic referitor la declaraţia preşedintelui Republicii Moldova, faptul că aproape 40% dintre respondenţii unui studiu care fac parte din celelalte naţionalităţi care locuiesc în Republica Moldova sunt de părere că statul nu pune la dispoziţia vorbitorilor de limbă rusă din şcoli toate condiţiile necesare astfel încât să înveţe limba oficială a statului (Perception of Human Rights in the Republic of Moldova, 2016).

La ce armonie şi pace se referă atunci preşedintele Dodon? Şi mai ales, cum intenţionează acesta să integreze aproximativ 460 000 de cetăţeni din regiunea transnistreană în Republica Moldova, puţin spre deloc cunoscători ai limbii române, în special generaţiile de după 1990, când aceştia, conform unui studiu realizat de FUMN în regiunea transnistreană, consideră că populaţia din Republica Moldova au într-o proporţie de doar 37,7% o atitudinea tolerantă faţă de alte grupuri lingvistice şi etnice.

Are Republica Moldova capacitatea să ofere toate condiţiile necesare ca aceşti cetăţeni să nu se simtă discriminaţi sau să nu discrimineze la rândul lor şi să îi includă social astfel încât să nu creeze tensiuni şi mai mari decât cele care există acum la nivelul naţional? Iată o primă întrebare care ar trebui adresată dlui. Igor Dodon.

• Populaţia care locuieşte pe cele două maluri ale Nistrului este asemănătoare în ceea ce priveşte aspectele istorice, culturale şi civilizaţionale.

De fiecare dată când autorităţile de la Chişinău discută despre reglementarea conflictului transnistrean, afirmă că „reglementarea acestui conflict nu poate presupune mari dificultăţi deoarece aici, spre deosebire de alte conflicte din Europa, nu există nici un fel de contradicţii religioase sau interetnice, structura demografică şi confesională a populaţiei fiind practic identică, constituită în proporţii diferite din comunităţile numeroase de moldoveni, ucrainieni şi ruşi de credinţă ortodoxă“.  Şi de asemenea,  „că nu există diferenţe în ceea ce priveşte aspectele istorice, culturale şi civilizaţionale dintre locuitorii celor două maluri ale Nistrului“.

Însă datele vorbesc de la sine.

Conform ultimului recensământ al populaţiei, în Republica Moldova (2014) avem: 73,7% moldoveni, 6,5% ucraineni, 4,0% ruşi, 4,5%. găgăuzi, 6,9% români;

Conform datelor preliminare ale recensământului local realizat de „autorităţile transnistrene“ care încă nu este publicat oficial, componenţa etnică a Transnistriei ar fi următoarea:  29,1 % ruşi,  28,6 % moldoveni, 22,9% ucraineni, 2,4% bulgari, 1,1% găgăuzi. Am mai avea şi alte naţionalităţi într-o proporţie neînsemnată şi circa 14% persoane care nu au dorit să îşi afirme identitatea.

Întorcându-ne la asemănarea populaţiei de pe cele două maluri ale Nistrului, cred că dl. preşedinte al Republicii Moldova uită că sunt aproape 3 decenii în care în şcolile de pe teritoriul Transnistriei copiii învaţă istoria Federaţiei Ruse şi cea  a „pământului natal“ adică o istorie scrisă de către istoricii transnistreni, din perspectiva acestora şi a politicii republicii nerecunoscute, fără nici o tangenţă cu istoria studiată de elevii şi studenţii de pe malul dreptal Nistrului. Avem exact aceeaşi situaţie dacă ne referim la materia de Geografie, fără să mai discutăm despre limba şi literatura care cu micile excepţii când se predă moldoveneasca, este în totalitate limba şi literatura rusă.

Istoria pământului natal, 2005, autori: Babilungă N.V., Bomeşco B.G. (История родного края: Учебник для общеобразовательных учебных заведений. 8-9 кл. Бабилунга Н.В., Бомешко Б.Г.; Тирасполь: РИО ГИПК, 2005.) 

Ceea ce probabil omit să menţioneze autorităţile de la Chişinău este faptul că educaţia are mai multe funcţii esenţiale pentru un popor,  iar şcoala în special joacă un rol deosebit în procesul de asimilare şi aculturaţie al acestuia. Spre exemplu funcţia de asimilare se referă la faptul cum învăţarea unei limbi comune, fapte de istorie comună, geografie, creează sentimentul de afinitate printre membrii unei societăţi. Curriculum oficial promovat de sistemul de educaţie naţional stimulează şi construieşte sentimentele de naţionalism şi reprezintă un instrument în dezvoltarea societăţilor naţionale, constituite din cetăţeni din diferite regiuni care mai apoi cunosc aceeaşi istorie şi vorbesc aceeaşi limbă (Ramirez şi Boli, 1987; Shils, 1972). Din această perspectivă, conţinutul educaţiei este cu atât mai important în crearea unei culturi comune.

Oare elevii din şcolile din Transnistria care învaţă Istoria pământului natal şi Istoria şi Civilizaţia Federaţiei Ruse manifestă un sentiment de afinitate pentru Republica Moldova? Şi dacă da, atunci cum ne explică dl. Preşedinte faptul că aproximativ 37% dintre respondenţii locuitori ai regiunii transnistrene care au participat la studiul demarat de FUMN se declară transnistreni, urmaţi de ruşi şi doar 14% moldoveni? Sau, cum se face că cea mai notorie personalitate istorică din Republica Moldova, adevăratul simbol naţional al statului – Ştefan cel Mare, a întrunit doar 2,4% aprecieri printre transnistreni, dintr-o listă cu mai multe personalităţi istorice?

Cum are de gând preşedintele Republicii Moldova să îi convingă pe locuitorii regiunii transnistrene că Ştefan cel Mare este şi eroul lor? Iată o altă întrebare care ar trebui discutată odată cu lansarea „pachetului atotcuprinzător pentru Moldova“.

Sursa: FUMN, 2019

• Republica Moldova „vitrină strălucitoare“ pentru locuitorii regiunii transnistrene?

În 2009, Gheorghe Bălan, care pe atunci încă nu deţinea funcţia de Preşedinte al Biroului pentru Reintegrare, din cadrul cancelariei de Stat a Republicii Moldova, afirma într-un material scris împreună cu doctorul în istorie, Ion Stăvilă, că „în eforturile sale de a soluţiona conflictul transnistrean, autorităţile Republicii Moldova, ar trebuie să asigure ameliorarea continuă a situaţiei social-economice, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare europeană, care ar spori, fără îndoială, atractivitatea malului drept pentru populaţia de pe malul stâng al Nistrului“.  Bălan aici lansa replica lui faimoasă, citând-ul pe un exponent al opiniei publice din regiunea transnistreană, că „va trece puţin timp, şi în cazul în care în locul unei Basarabii mizerabile pe celălalt mal al Nistrului locuitorii Transnistriei vor vedea o vitrină strălucitoare a Uniunii Europene, conflictul moldo-transnistrean va începe să se soluţioneze de la sine“ (Conflictul transnistrean: eşecul reglementării. unui conflict care poate fi soluţionat, 2009).

O idee de admirat am putea spune, mânată de valul european care domnea pe atunci în Republica Moldova. Ce avem însă astăzi şi cât de atractivă este Republica Moldova pentru populaţia din Transnistria? Asta ne-ar interesa în primul rând să aflăm din declaraţiile oficialilor de la Chişinău. Mai mult, care sunt rezultatele acelor proiecte implementate de către Biroul pentru Reintegrare, în toţi aceşti 10 ani în Transnistria? Se simt transnistrenii astăzi mai apropiaţi de Republica Moldova decât acum 10 ani? Răspunsul care a reieşit din sondajul de opinie demarat de FUMN în regiunea transnistreană ne ajută să deducem un răspuns în acest sens.

În Transnistria, nu există prezenţă mediatică a canalelor TV oficiale din Republica Moldova, nici măcar un post TV moldovenesc nu e inclus în grila de televiziune al locuitorului transnistrean care are televiziune prin cablu. Drept rezultat, doar 4% dintre respondenţii participanţi la sondaj au afirmat că urmăresc emisiuni TV sau radio din Republica Moldova; singura modalitate prin care locuitorii Transnistriei au posibilitatea să se informeze despre ceea ce se întâmplă în Moldova este doar spaţiul mediatic virtual – site-uri de ştiri în rusă şi reţele de socializare.

Într-o proporţie de 83%, cei intervievaţi au afirmat că nu au nici o tangenţă cu viaţa culturală din Republica Moldova, neparticipând la un eveniment cultural de acolo; aproape jumătate dintre respondenţi nu au rude, prieteni sau cunoştinţe din Republica Moldova cu care să menţină legătură şi doar 23,6% consideră că dezvoltarea economică a Republicii Moldova este foarte bună şi bună. În general, participanţii la studiu declară că în Transnistria există o calitate a vieţii mai bună generată de costurile mai mici ale întreţinerii (energie electrică, gaze), pensii mai mari şi costuri ale produselor pe alocuri mai scăzute decât în Republica Moldova.

Întrebarea care trebuie adusă în discuţia publică referitor la acest capitol este, ce are astăzi Republica Moldova de oferit locuitorilor din Transnistria şi nu a avut acum 29 de ani când locuitorii regiunii au votat printr-un referendum local, nerecunoscut de Republica Moldova, că vor să se separe de ţara care şi-a declarat independenţa după căderea Uniunii Sovietice.

Da, nimeni nu contestă faptul că acest conflict a fost unul mai degrabă politic şi întreţinut artificial timp de aproape trei decenii, dar iată că acest conflict la bază politic, aparent simplu de rezolvat, fără deosebiri culturale şi civilizaţionale, s-a transformat cu timpul în ceva mai mult – două regiuni  în care locuiesc oameni ce nu mai comunică între ei, care încă mai păstrează amintirile şi rănile unui conflict cu conotaţie etnică şi lingvistică, care întâmpină dificultăţi economice, dar dacă se uită peste „gardul“ Nistrului parcă totuşi la vecin este mai rău.

Lansarea primului sondaj de opinie publică realizat în regiunea transnistreană şi prezentat public în România

Parcul Pobeda din Tiraspol

Aceasta este realitatea social-politică şi culturală a Transnistriei despre care autorităţile de la Chişinău omit să vorbească şi să aducă date relevante ca să demonstreze opusul, iar cu ocazia acestui material, le lansăm invitaţia oficială să o facă.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) - A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat în luna martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina noastră de Facebook şi site-ul fumn.eu.

Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Tatiana Cojocari este membru în Consiliul de Experţi LARICS.