Teodor Tiţă: Cum să (nu) pierzi Moldova

La ora la care scriu acest text, Republica Moldova nu are încă guvern. Şirul de renunţări şi refuzuri creşte aproape zilnic, iar, pe fundal, cetăţenii Chişinăului cer în stradă alegeri, demisii, reforme, contrareforme.

E o spirală cacofonică a dezastrului în care statul vecin se scufundă încet-încet, fără ca vreunul dintre actori să facă mişcări decisive şi fără ca în afara graniţelor să existe prea multă atenţie pentru soarta acestui teritoriu lăsat de istorie undeva în zona gri a preocupărilor secundare. 

De altfel, nici măcar în România care, teoretic, are o relaţie privilegiată cu Moldova, întîmplările de azi sau de ieri de la Chişinău nu sînt subiecte de deschis jurnalul.

Pentru cei puţini, interesaţi de ceea ce se întîmplă peste Prut, există site-urile moldoveneşti de limbă română sau analizele publicate prin revistele de politică externă din Occident. Mai sînt, evident, şi entităţile media ruseşti, dar fiorul propagandistic-tîmp care străbate textele alea e greu de suportat şi greu de luat în serios. Media ruseşti sînt utile doar în măsura în care ai instrumentul de interpretare pentru a deduce uneori intenţiile Puterii de la Moscova. Altminteri, pe ele poate ar trebui aplicat din oficiu un soi de „parental advisory“ geopolitic: „Propagandă şi, arareori, informaţie“. Iar cine a avut, totuşi, răbdare să le urmărească ştie că nici măcar jurnaliştii de stat ai Kremlinului nu au vreun interes major pentru subiectele de la Chişinău. Pînă şi ei au preocupări mai importante.

În România, această relativă lipsă de atenţie a presei e împărtăşită şi de public. Un sondaj INSCOP, care măsura recent simpatia românilor pentru alte state, punea Republica Moldova undeva la mijlocul clasamentului – locul 12, după Austria şi Polonia, şi cu doar un loc în faţa Japoniei. A Japoniei!

Pentru români, Moldova e un soi de amintire jenantă care refuză să dispară. Un teritoriu al eşecului istoric şi al vinovăţiilor. Pentru presupusul „abandon“ din al Doilea Război Mondial, pentru atrocităţile comise sub guvernare românească, pentru tratamentul arogant aplicat populaţiei de acolo, pentru impotenţa contemporană a Bucureştiului, incapabil sau nedoritor de dureri de cap suplimentare.

Sigur că există unionişti. Există şi pragmatici care lucrează cu promisiunea europeană pe masă, însă, adunaţi, toţi oamenii ăştia nu ar umple probabil un tren. Nici măcar trenul Prietenia care face legătura între Bucureşti şi Chişinău, despre care presa scria, în primăvara trecută, că a cam rămas fără vagoane şi va circula mai rar.

Explicaţii pentru nepăsare sînt multe. Prima ar fi un oarecare egoism. Ştim prea bine că România nu e încă „reparată“, nici suficient de conectată la Occident (în ciuda calităţii de membru în diverse cluburi), nici suficient de bogată şi nici suficient de sigură de propriul drum pentru a aloca resurse, fie ele şi mentale şi sentimentale, în exterior.

O a doua explicaţie ţine de partenerii externi ai României. Occidentul nu are o politică unitară referitoare la Moldova. Diferenţa de abordare între Europa şi Statele Unite e evidentă. La fel cum e şi cea dintre statele europene. Rezonanţa cuvîntului „Rusia“ e diferită la Berlin şi la Varşovia.

Mai e şi „detaliul“ care ţine de atitudinea moldovenilor. Se spune rar la Bucureşti, dar un număr important de moldoveni privesc România cu suspiciune. O bănuiesc de incompetenţă administrativă, de ambiţii minore şi meschine şi, mai ales, o bănuiesc de aroganţă. Istoria şi incoerenţa Bucureştiului produc efecte, chiar dacă nu avem răbdare sau disponibilitate să le măsurăm.

Şi cînd spun „moldoveni“ mă refer inclusiv la cei care trăiesc în limba română. Ştiu că poate părea bizar, dar la Chişinău există şi români pentru care unirea ar fi semnul unui eşec. Sînt acei oameni care au îmbrăţişat onest statalitatea Moldovei şi ar vrea ca ea să reuşească. Ei sînt, dacă vreţi, rezultatul unui proces de seducţie pentru al cărui eşec vina nu le aparţine.

În contextul acesta, România nu poate decît să ezite între nesiguranţele proprii şi nesiguranţele altora. Greu de obţinut un discurs coerent.

De altfel, puţinii politicieni de la Bucureşti (Victor Ponta, Traian Băsescu) care au avut o preocupare pentru Moldova au preferat să îşi aleagă un soi de vechili moldoveni locali cu tentă ideologică, cu care au făcut un schimb de beneficii, irelevant în context macro.

E foarte uşor să îi acuzi pe cei doi că au ales acest tip de acţiune, însă, în absenţa unui consens naţional cu privire la Moldova, e greu de înţeles ce ar fi putut face altceva. Ceea ce li se poate reproşa amîndurora este că moştenirea lor „moldovenească“ nu există. Nici dl Băsescu, nici dl Ponta nu au vrut să construiască un consens pe acest subiect. Iar cei care le-au urmat în funcţii nu transmit nici ei vreun semnal încurajator.

Cei doi sînt acuzaţi pe alocuri că „au pierdut Moldova“. E adevărat, mai nuanţat şi mai puţin înverşunat decît e acuzat Ion Iliescu pentru ratarea unirii la începutul anilor ’90. Şi mai puţin amar decît e acuzat Carol al II-lea pentru retragerea din 1940. În fapt, de şaptezeci de ani tot pierdem Moldova şi nu înţelegem de ce.

Zilele trecute, am văzut vehiculată ideea înfiinţării unui Minister al Reintegrării, după model coreean sau german. O idee cumva bizară cîtă vreme, oficial, ambiţiile României nu sînt de ordin teritorial. Sau nu sînt deloc, pentru că acţiunile disparate ale Bucureştiului nu pot fi sintetizate în vreo strategie identificabilă.

România mai are încă de purtat conversaţii cu sine. Multe. Moldova trebuie să fie una dintre ele. Pentru ca această păcătoasă şi obositoare melancolie a permanentei „pierderi“ a Moldovei să dispară o dată pentru totdeauna.

Sînt, peste tot prin ţară, mii de garduri pe care scrie „Basarabia e România“. În spatele lor, leopardul e confuz.

Situaţia asta trebuie să înceteze dacă nu vrem să pierdem iar ceva ce nu putem defini exact, dar care ne sîcîie permanent.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi pe incentru.ro şi la twitter.com/jaunetom.