Sfârşitul iluziilor?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
unire

Sondajul recent dat publicităţii de către Institutul de Politici Publice de la Chişinău pare că a fost un duş rece pentru unionişti. Dacă nu pentru cei de peste Prut (care, probabil, ştiu de mult cum stă treaba), cu siguranţă pentru „unioniştii” de dincoace.

Datele statistice arată, limpede, că majoritatea populaţiei din Republica Moldova îl susţine pe Igor Dodon şi pe „socialiştii” săi, oricât de confuză şi de aberantă este viziunea lor politică-economică, şi unirea cu Federaţia Rusă, chiar dacă aceasta este, geografic şi geopolitic, imposibilă. 

Este un rezultat firesc, nu numai al deceniilor de anti-românism şi anti-europenism din perioada defunctei URSS, ci şi al unei strategii româneşti post-1991 total defectuoase. Începută cu „podurile de flori” şi cu parlamentarii români care-şi încărcau portbagajele maşinilor de serviciu cu televizoare Alfa şi încheiată cu cetăţenia română acordată în masă de regimul Băsescu, această aşa-zisă strategie românească nu avea cum să contracareze nici munţii de prejudecăţi acumulate între 1944 şi 1991, nici acţiunea eficientă a Rusiei, care se pare că îi cunoaşte pe basarabeni mai bine decât noi.

Dar înseamnă acest rezultat sfârşitul iluziilor? Trebuie el să ne determine să întoarcem spatele acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care, mai presus de convingerile lor şi dincolo de identitatea lor reală sau închipuită, au nevoie de ajutorul României pentru a ieşi din impas?

În opinia mea, ar fi o eroare. Nu numai pentru că, în asemenea situaţii, a juca după un plan prost e mai bine decât a juca fără nici un plan sau, şi mai rău, decât a abandona partida. Mai ales că, oricât de dure ar fi datele sondajului de săptămâna trecută – care nu constituie o supriză şi sunt coerente, în raport cu sondajele din ultimul deceniu –, statistica nu este totuşi definitivă. De multe ori, picătura chinezească face minuni şi cea mai importantă componentă a succesului unui demers este tocmai perseverenţa.

Eu, personal, cred că România, cu toată criza dramatică de viziune politică prin care trece, poate şi trebuie să facă trei lucruri, în raport cu situaţia pe care sondajul citat o reflectă.

În primul rând, să se concentreze asupra acelor obiective care ţin nemijlocit de identitatea românească, pe care să le urmărească într-un mod mult mai egoist. Adică punându-şi clar amprenta pe ele. 

De pildă, acţiunea culturală în Republica Moldova ar trebuie să se concentreze la ceea ce putem face în mod direct, nu la colaborări. Colaborările – avem exemple concludente în trecutul recent – risipesc banii României şi disipează imaginea pe care dorim să o afirmăm în spaţiul public al Republicii Moldova. Ar trebui, de exemplu, în locul anemicelor programe de colaborare dintre biblioteci (din care nu a rezultat nici până azi o răsturnare a raportului în favoarea cărţii româneşti), să deschidem, pur şi simplu, o sucursală a Bibliotecii Naţionale la Chişinău. Cu banii pe care i-am cheltuit, fără nici un rezultat concret, din 1991 încoace, se putea face fără probleme o asemenea sucursală. Pe care să scrie, clar, „Biblioteca Naţională a României” şi care, tot atât de clar, să fie direcţionată exclusiv către acei cetăţeni ai Republicii Moldova care se simt şi doresc să fie români.

La fel, şi Institutul Cultural Român de la Chişinău: o instituţie, în ultimii 5 ani, gelatinoasă şi axată obsesiv pe promovarea imaginii personale a lui Valerii Nikolaevici Mateiciuk (zis Valeriu Matei), ar trebui transformat, efectiv, într-un institut românesc. Cu personal exclusiv din România şi cu programe de promovare a culturii române în străinătate, exact aşa cum avem la Praga, Madrid sau Bruxelles. Ba chiar, dacă se poate, cu mai multă competenţă culturală.

A doua schimbare pe care România poate (şi, în opinia mea, e chiar obligatoriu) să o facă este condiţionarea ajutorului pe care Bucureştii îl dau Chişinăului. România nu trebuie, desigur, să se comporte ca FMI: dacă ar face asta, statul vecin nu ar avea în veci acces la împrumuturi. Dar noi trebuie să condiţionăm finanţarea proiectelor nu numai de termene şi indici, ci şi de relevanţa românească a respectivelor iniţiative. Trebuie să le transmitem limpede, atât guvernanţilor, cât şi cetăţenilor Republicii Moldova că nu avem nimic împotrivă ca ei să nutrească vise geopolitice tâmpite, dar nu pe banii noştri. România trebuie să finanţeze, de acum încolo, exclusiv ceea ce corespunde intereselor sale.

Ştiu că mi-i voi ridica în cap pe „patrioţi”, ca şi pe „statalişti”. Primii mă vor acuza că „fac jocul” cuiva, ceilalţi se vor bucura că, în sfârşit, „românii şi-au dat arama pe faţă”.

Dacă ieşim din zona instinctelor joase, trebuie să recunoaştem, însă, că Republica Moldova, deşi se învârte lună de lună în zona falimentului, este departe de a fi într-o criză umanitară. Ea nu are nevoie de ajutor de acest tip. De asemenea, patrioţii, dacă sunt reali, ar trebui să încerce un pic să fie patrioţi şi fără asistenţa cuiva. Pe cont propriu. Îi respect prea mult pe basarabeni, ca să nu fiu convins că pot supravieţui şi fără a devaliza fondurile care vin din România.

În fine, cred că statul român ar trebui, de acum încolo, să investească aproape exclusiv în tinerii Basarabiei. Care nu numai că reprezintă majoritatea celor care se simt şi se declară români şi îşi doresc un viitor european. Tinerii basarabeni sunt talentaţi, plini de resurse şi au nevoie cu adevărat de sprijin. Nu, însă, ca până acum: burse în România, cetăţenie, pentru ca apoi să plece în Occident. Ci sprijin să rămână în Republica Moldova, să poată trăi şi progresa acolo, pentru ca apoi să schimbe mentalitatea şi opţiunile populaţiei de acolo.

Sunt, fireşte, simple deziderate de intelectual fără nici o putere de decizie. În sinea mea, sunt convins că statul român nu va face nimic altceva decât a făcut şi până acum. Şi cu absolut acelaşi rezultat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite