Semnificaţia marşurilor unioniştilor şi ale „patrioţilor“: care e diferenţa?

Igor Caşu

La noi, dacă se şi iese la miting, mai rar se întâmplă să fie alt motiv decât cel identitar. Au protestat de curând agricultorii, asemenea manifestaţii cu tentă economică sau socială au fost însă extrem de puţine de la 1991 încoace.

În schimb, asistăm la o serie de marşuri şi proteste care au la bază chestiunea identitară. Mai recent la Cahul şi Bălţi, şi acum, pe 16 septembrie, la Chişinău. Pe de-o parte, sunt unioniştii, care pledează pentru unirea cu România, iar pe de alta, cei care îşi spun statalişti, dar care optează pentru Uniunea Euroasiatică, un fel de back in the USSR.

Diferenţa între cele două mişcări este însă enormă. Unioniştii optează, de fapt, pentru integrarea europeană. Cu precizarea că ei văd locul Republicii Moldova în Europa în cadrul statului român, nu ca stat separat. Şi aici nu e nimic „anticonstituţional", ar fi dacă aceştia ar dori schimbarea prin violenţă. În Belgia, de pildă, există o mişcare a valonilor francofoni care pleadează pentru unirea cu Franţa, iar o parte însemnată a flamanzilor vorbitori de neerlandeză (sau olandeză) susţin separarea de Valonia (nu şi unirea cu „patria-mumă", Olanda). Ambele mişcări nu sunt interzise şi, cu atât mai mult, membrii acestora nu sunt persecutaţi sau etichetaţi drept „trădători de ţară". Admiţând că odată şi odată Belgia nu va mai exista ca stat, părţile sale se vor regăsi ambele tot în UE şi în NATO. Ca şi în cazul unor ipotetice noi state, precum Scoţia sau Catalonia.

La noi însă cele două curente majore se confruntă pentru apartenenţa la două spaţii geopolitice şi civilizaţionale diferite, raportat la respectul faţă de drepturile omului, libertatea de expresie, demnitatea naţională, statul de drept ş.a.m.d. Mass-media de limbă rusă, dar şi unele de limbă română (care se pretind a fi de limbă „moldovenească"), ca să nu mai vorbim de cele câteva partide minusculule - al socialiştilor, al social-democraţilor, dar şi de PCRM, cea mai importantă formaţiune parlamentară de opoziţie, au etichetat acţiunile unioniştilor drept un atentat la independenţa Republicii Moldova, i-ar pe ei - drept „criminali", „legionari", „plătiţi din afară" etc.

Mihail Formuzal, un prieten hotărât al Rusiei şi, se spune, chiar al serviciilor sale secrete, başcan al UTA Găgăuzia şi membru din oficiu al Guvernului de la Chişinău, este încă şi mai vehement în această privinţă. El cere autorităţilor interzicerea mişcării unioniste, a marşurilor, spunând că altfel autonomia găgăuză va ieşi din componenţa Republicii Moldova. Nici mai mult, nici mai puţin. În limbaj juridic, el încearcă să preseze Guvernul Filat să încalce legea, pentru că legea nu interzice asemenea acţiuni (aici trebuie să-i dăm credit Vitaliei Pavlicenco pentru meritul de a cere justiţiei să se pronunţe clar în acest subiect).

De cealaltă parte, „Patrioţii Moldovei" au programat şi ei un marş în centrul Capitalei, tot pe 16 septembrie, şi acum primăria încearcă să delimiteze spaţiul în care vor avea loc cele două manifestaţii simultane. Aceasta în ideea de a evita eventuale ciocniri şi provocări la violenţă. Aceşti „patrioţi" sunt urmaşii ideologici ai curentului şovin, imperial şi cripto-comunist, care au încercat să împiedice declararea independenţei Republicii Moldova de colosul sovietic în anii 1989-1991. Ei vor să pună piedici unui proces ireversibil, situat în continuarea procesului început acum 20 şi ceva de ani, acela de integrare în spaţiul geopolitic occidental, fie prin unirea cu România, fie prin formula păstrarii statului Republica Moldova. Şi primul, şi al doilea scenariu presupun o relaţie strânsă şi frăţească cu România. „Patrioţii Moldovei" şi alte creaturi ale Kremlinului nu acceptă nici primul scenariu, nici pe cel de-al doilea, deci nu vor integrarea în UE, ci perpetuarea noastră în zona de influenţă rusească. Să fim, altfel spus, în continuare o semicolonie a Rusiei, cu o armată de ocupaţie pe teritoriul nostru recunoscut la nivel internaţional.