Sebastian Rusu:Operaţiunea militară rusă” din Ucraina este departe de a se încheia, iar primele semne ale unei diversiuni pro-ruse în Transnistria au apărut. Cum vor evolua în opinia dumneavoastră raporturile dintre Chişinău şi Tiraspol în acest context? Sunt transnistrenii pregătiţi de război, spre satisfacţia regimului Putin, sau caută soluţii de salvare?

Victor Ciobanu: De fapt sunt o serie de provocări cu tentativă de diversiune, deocamdată eşuate. Este vizibilă amprenta MGB-ului local care este o filială a FSB-ului din Rusia. Este oarecum un joc pe cont propriu, pentru că nu se atestă vreo susţinere a scenariului de escaladare a situaţiei nici în rândul populaţiei (care a făcut cozi imense spre Chişinău la primele explozii înscenate la Tiraspol), nici în elita politico-economică care controlează efectiv regiunea (majoritatea afacerilor fiind conectată la UE via RM). Nu aş exagera dacă aş afirma că în Transnistria nimeni nu doreşte să fie “eliberat”.

E de menţionat faptul că din cei 351 de mii de locuitori ai Transnistriei 341 mii deţin cetăţenia RM. Cred că nici armata transnistreană (de circa 7 mii plus 1500 de soldaţi ruşi) nu doreşte să se implice în război, văzând ce se întâmplă cu armata rusă de ocupaţie în Ucraina. De aceea cred că în continuare MGB-ul va organiza provocări, de la oficialii tiraspoleni vom auzi periodic declaraţii mai mult sau mai puţin tari, iar în culoare Tiraspolul şi Chişinăul vor ajunge la anumite înţelegeri (ex. – procurarea curentului electric de la Centrala de la Cuciurgan la preţ rezonabil vs eliberarea licenţei de mediu uzinei metalurgice din Râbniţa).

Mai poate fi o soluţie pentru R.Moldova neutralitatea în contextul războiului dintre ruşi şi ucraineni? Este Chişinăul pregătit să conlucreze cu Kievul pentru securizarea Transnistriei?

Kievul a şi declarat că orice tentativă de implicare va conduce imediat la distrugerea armatei transnistrene. Declaraţiile mult mai prudente ale Chişinăului nu înseamnă că nu există contacte la diferite nivele în acest sens cu Ucraina. Totuşi, factorul transnistrean nu poate fi neglijat. O eventuală implicare ar putea avea loc doar în condiţiile avansării terestre a armatei ruse prin Micolaev spre Odesa, fie prin instaurarea controlului asupra insulei Şerpilor şi desantarea dinspre Basarabia ucraineană. Or, în prezent ambele variante rămân teoretice, fiind puţin probabile.

În orice caz, Moldova rămâne vulnerabilă având o armată foarte slabă, iar neutralitatea în aceste condiţii este doar o ficţiune declarată. Ţări mult mai puternice militar, precum Finlanda şi Suedia au demonstrat-o recent. Rămâne să investim speranţa în eroismul armatei ucrainene şi în victoria acesteia, după care configuraţia securităţii regionale va trebui reconstituită.

R.Moldova este determinată să continue parcursul său european, iar în acest sens a reuşit să transmită partea a doua a chestionarului său pentru aderarea în spaţiul comunitar. Putem afirma în acest context că Chişinăul a ieşit definitiv de pe orbita Kremlinului?

Dacă am admite că R.Moldova se deconectează total de la gazul rusesc, nici atunci nu am putea afirma că ne-am desprins definitiv de pe orbita Kremlinului. Prea mare e forţa de gravitaţie a acestuia şi aici nu mă refer doar la dependenţa de Gazprom. Avem zeci de ani de propagandă rusească răspândită absolut nestingherit prin mass-media locului, fapt ce a condus la cca o jumătate de populaţie cu simpatii pentru partidele pro-ruse.

Transmiterea chestionarului, deşi poate fi considerată drept un succes diplomatic, e un doar un pas în direcţia corectă şi mai e mult până la obţinerea statutului de candidat, ca să nu mai vorbim de aderare. 

În plan extern, preşedintele Maia Sandu a reuşit să câştige o anumite notorietate graţie unei politici de echilibru pe axa UE- Kremlin-Washington. Cum se poziţionează  aceasta în plan intern? A reuşit PAS-ul (formaţiunea preşedintelui R.Moldova) să câştige la capitolul imagine în urma acestor succese?

Nu cred că putem vorbi de o pondere egală a Kremlinului în ecuaţia echilibrului cu UE şi SUA. Este mai degrabă o politică prudentă a Chişinăului, având în vedere dependenţa cvasi-totală a R.Moldova faţă de resursele energetice ruseşti (cu excepţia carburanţilor). Notorietatea la care vă referiţi a fost obţinută pe celelalte două axe, vizitele oficialilor din şi spre Chişinău fiind multiple, spre deosebire de lipsa contactelor la nivel înalt cu Moscova.

Pe plan intern situaţia e diferită. Avem în R.Moldova, cum am zis, circa o jumătate de populaţie care simpatizează partidele de stânga (în esenţă pro-ruse, care exploatează acest clivaj lingvistic – nu etnic, cum afirmă unii). Această categorie priveşte cu suspiciune contactele cu UE şi SUA şi ar dori chiar un echilibru cu Rusia, de care aţi vorbit.

Situaţia se agravează şi din cauza că actuala guvernare s-a pomenit în mijlocul unei furtuni perfecte – a venit pe timpul crizei pandemice, urmată de criza energetică, apoi criza umanitară cu refugiaţi şi, în sfârşit, criza economică amplificată de războiul din Ucraina. Nu cred că oricare altă guvernare ar face faţă mai bine acestei situaţii. Dar cu siguranţă aceasta nu contribuie la câştig de imagine sau creşterea ratingului.

România şi Germania sunt cei mai importanţi susţinători ai Chişinăului în contextul crizei economice şi al războiului din Ucraina. Ce ar trebui să facă Bucureştiul pentru a reveni în poziţia de jucător pe scena politică de la Chişinău în contextul în care unionismul pare că s-a diluat?

Mai întâi, unionismul nu s-a diluat, el niciodată nu s-a concentrat. În pofida faptului că ideea unionismului este agreată de circa o treime din populaţia R.Moldova (a nu se atrage atenţia la unele sondaje trucate din România care afirmau că avem peste 50% de unionişti), aceasta nu şi-a găsit expresia în vreun proiect politic consistent. Partidele zise unioniste tradiţional acumulează la toate alegerile sub 1% din voturi. Acest rezultat constant nu poate fi explicat altfel, decât că unionismul nici odată nu a fost un proiect fezabil, ci mai degrabă de asimilare de fonduri - şi la noi, şi la Bucureşti. Deşi avem printre unionişti personalităţi notorii, unionismul ca şi curent politic a rămas afectiv, emoţional, nu şi raţional şi operaţional.

Dincolo de acest eşec lamentabil al unionismului ca proiect (nu ca şi idee), România a fost şi este în continuare un jucător important în politica din R.Moldova. Prin susţinere permanentă financiară, umanitară, proiecte de infrastructură şi colaborare transfrontalieră. Ca să nu mai zic că România este principala destinaţie a exporturilor din R.Moldova cu o pondere de circa o treime. Interconectarea energetică (mă refer nu doar la construcţia gazoductului şi a liniilor de înaltă tensiune, dar şi funcţionarea acestora) şi prezenţa mai masivă a business-ului ar contribui la o colaborare mai amplă a ţărilor noastre şi a creşterii rolului României.

Susţinerea Germaniei o apreciem, doar că aceasta a mai dat-o în bară, ca în cazul promovării federalizării R.Moldova. Evident suntem pentru nemţi doar o piesă într-un joc mai amplu, dar nu dorim sigur ca ei să-şi rezolve anumite probleme din contul nostru.